Dacă te opreşti într-un parc şi priveşti la alergătorii care trec prin faţa ta, s-ar putea să ai o surpriză. De fapt, nu trebuie să te opreşti, poţi să-i priveşti şi din mişcare, aşa cum fac eu, de fiecare dată când alerg prin IOR. Mai discret sau mai direct, îmi arunc privirea la oamenii care aleargă în sens invers, în faţa mea sau alături de mine. Şi mă minunez de ce companie eterogenă am parte.
Sunt unii care sprintează asemenea unor gazele, cu sudoarea şiroind în vânt, ca într-o reclamă la echipament sportiv. Taie aerul cu agilitate şi se mişcă rapid, dar elegant. Muşchi definiţi, gambe antrenate, semn că au la activ curse şi kilometri buni.
Alţii nu arată atât de profesionist, dar se vede că îşi iau în serios hobby-ul. Îi văd aproape zilnic, într-un ritual deja familiar. Poate că nu zâmbesc, iar pe faţa lor se citeşte mai mult efortul decât plăcerea, însă continuă cu determinare să facă pas după pas.
Mai sunt şi cei pe care cu greu i-ai încadra la categoria „alergători”. Suflă tare şi ai impresia că fiecare pas e un efort uriaş, sunt mai solizi şi burtica se mişcă în ritm cu respiraţia. Dar nu se dau bătuţi. Continue reading
