“Run often and run long, but never outrun your joy of running.” – Julie Isphording

Foto: tumblr.com

Să fie vreo tehnică miraculoasă de îmbunătăţit viteza? Un gadget de ultimă generaţie care te ajută să alergi kilometri întregi fără să oboseşti? O băutură energizantă ce-ţi transferă din calităţile lui Usain Bolt? Nici vorbă. Am ajuns la concluzia că ingredientul magic pentru o alergare de vis este PLĂCEREA.

Bucuria de a fi în mişcare, de a-ţi simţi muşchii încordaţi, uneori până la durere, şi relaxarea de după sunt trăiri pe care le trecem de multe ori cu vederea, concentrându-ne doar pe rezultat: timp, viteză, pace. Vedem că putem mai mult şi tot mai mult şi uităm să valorificăm alergarea propriu-zisă, adică fiecare antrenament sau cursă, indiferent că ne-am atins sau nu targetul. Cu ochii pe obiective şi din dorinţa de a ne autodepăşi, uităm de acest condiment aromat al alergării, plăcerea.

Până la urmă, de ce alergăm? Ca să ne menţinem în formă, să ne îngrijim sănătatea, să slăbim, să facem faţă mai uşor problemelor, să ne energizăm… Fiecare are motivele lui, dar cred că, indiferent de cauză, pe undeva există şi un dram de plăcere. Ce-ar fi s-o scoatem la suprafaţă mai des şi s-o apreciem ca atare? Să alergăm conştient, indiferent că o facem prin ploaie, pe zăpadă sau prin noroi, singuri sau în grup, la o competiţie sau de capul nostru, cu muzică sau fără.

Alergarea ar trebui să fie o sursă de bucurie, nu de frustrare constantă că nu ţi-ai atins obiectivele, că n-ai ţinut pace-ul, că nu eşti destul de bun. De multe ori, noi, alergătorii amatori, uităm de plăcerea mişcării şi ne cramponăm prea tare de rezultate, poate din nevoia de control sau din dorinţa de a obţine aprecierea şi validarea celor din jur.

Foto: Laurentiu Ionascu

Alergarea reprezintă şi un timp de explorare a gândurilor, a limitelor, un spaţiu în care ai posibilitatea să te conectezi tu cu tine. Ai încredere în propriul organism şi reglează-ţi viteza din respiraţie. Lasă-ţi corpul să te ghideze, în loc de gadgeturi. Permite-ţi să alergi uneori fără a ţine cont de pace şi fără să fii hipnotizat de performanţa pe care ai putea s-o obţii. Desigur, e extrem de motivant să constaţi cât te-ai dezvoltat, în cifre şi grafice, dar la un moment dat s-ar putea să nu mai vezi pădurea din cauza copacilor…

Personal, mi-ar plăcea să-mi măsor cursele în cât de bine m-am simţit şi nu (numai) în ce timp am scos. Deocamdată lucrez la asta. La voi cum e?

Articol publicat pe România Pozitivă