Dacă tot e așa aproape Italia (de Rijeka), cum să nu facem o vizită și acolo? Aveam pe hartă două castele lângă orașul Trieste – Duino și Miramare, așa că am dedicat o zi întreagă explorării tărâmurilor italiene vecine cu Croația. Ca transport am folosit mașina personală.
Am început ziua cu o oprire scurtă în Trieste, pentru micul dejun, ocazie cu care ne-am plimbat puțin pe faleză și în centru. Mă așteptam să fie mai mic, dar m-a surprins prin clădirile elegante, impunătoare, atmosfera agitată și traficul infernal. Ca în mai toate orașele italiene, sunt la loc de cinste fântânile monumentale, statuile și bisericile, dar și străduțele înguste, care te îmbie să te pierzi în explorare.
În ziua în care am vizitat localitatea Opatija de lângă Rijeka, norii promiteau un duș serios. Totuși, nu ne-am lăsat intimidați și am prins și câteva ore “uscate”. Am riscat și am câștigat momente și priveliști minunate, într-un oraș ca pe rivieră franceză, dar în varianta croată. Opatija arată într-adevăr de vis: abundă în vegetație exotică, atent îngrijită și clădiri elegante.
Potențialul turistic al zonei a fost fructificat de la jumătatea secolului al XIX-lea, Opatija transformându-se treptat într-o stațiune luxoasă, unde venea să se relaxeze lumea bună din Austria și împrejurimi (inclusiv împărații).
Pentru vacanța de toamnă 2023 am planificat o săptămână în Croația, mai exact la Rijeka, oraș care acum câțiva ani a fost Capitală Europeană a Culturii. Însă nu acesta a fost motivul pentru care ne-am ales acolo cazarea, ci faptul că e destul de aproape de Timișoara, în comparație cu alte orașe de pe coasta croată.
Rijeka înseamnă „râu” în limba croată, și la fel și denumirea pe care a purtat-o în trecut – Fiume – doar că în italiană. Moștenirea italiană se vede și în vechile nume ale unor străzi și piațete, apărând pe plăcuțe alături de numele actual în croată.
Am ajuns în Rijeka într-o vineri la prânz, când orașul era extrem de agitat și aglomerat. Ne-am învârtit vreo oră ca să găsim un loc liber de parcare în centru, iar apoi ne-a luat ceva să ne dăm seama cum se poate plăti. Nu a fost o primire prietenoasă, pentru că îmi doream relaxare de la acest concediu, dar se pare că doar am nimerit într-un moment nepotrivit. În restul zilelor, Rijeka ni s-a arătat ca un oraș cuminte, destins, gata să fie explorat la pas.
După ce la UVT Liberty m-am furișat la semimaraton, am zis că sunt destul de refăcută cât să alerg 42km la Timișoara City Marathon – la această ediție Timișoara Capital Marathon 2023. Așa că duminică dimineață la 7 eram în autobuzul spre Otelec, cu gândul de a ajunge la finișul din Timișoara pe picioarele mele (întregi, dacă se poate). Nu mai alergasem maraton de luni bune, long run-urile au fost puține, deci nu prea știam la ce să mă aștept.
Mai o poză, mai o gustare, mai o vorbă și timpul s-a scurs rapid. Startul a început cu minunata urcare (not!) pe pod, dar din fericire n-a durat mult, așa că iată-ne pe pista de biciclete care duce până în Timișoara – vreo 32 km în linie dreaptă, o plăcere!
Planul meu a fost să alerg cu 5:10 cât mai mult și apoi să mă adaptez la situație. Am avut pe tot parcursul cursei alergători în față, în apropiere, ceea ce mi-a fost tare de ajutor, pentru că am avut după cine să trag 🙂
Când am văzut că cei de la Flight Festival organizează un tur gratuit la Jimbolia, cu prof. univ. dr. Adriana Babeți ca ghid, m-am entuziasmat maxim și m-am înscris imediat, deși era în timpul săptămânii. Unul dintre beneficiile vieții mele de freelancer e că îmi pot organiza programul de lucru cum doresc și am ocazia unor astfel de ieșiri.
Autocarul cu care am fost era plin, semn că mai sunt și alții cu program flexibil. De la Timișoara la Jimbolia drumul mi s-a părut foarte scurt, iar pe parcurs am aflat povești despre istoria zonei, cultivarea duzilor și a orezului și despre Florimund de Mercy, care a făcut un pic de ordine în Banat prin secolul al XVIII-lea.
Centrul orașului Jimbolia mi s-a părut extrem de liniștit, asemenea unui sat mai cochet și ordonat, cu străzi perfect perpendiculare. N-am apucat să pozez statuia Sf. Florian, considerat protectorul orașului și al pompierilor săi, pentru că am fost prea absorbită de calmul din jur. Foarte puține mașini pe străzi și la fel de puțini oameni.
Aveam Jimbolia pe lista de locuri de vizitat pentru că, deși e un oraș foarte mic, de 10.000 de locuitori, numără nu mai puțin de 6 muzee. În acest tur am văzut 4 dintre ele.
Casa Memorială dr. Karl Diel
Prima oprire a fost la Casa Memorială dr. Karl Diel, medic chirurg din Jimbolia renumit pentru priceperea sa și care a contribuit la organizarea spitalului din localitate – asta se întâmpla la final de secol XIX și început de secol XX. Înrudit cu dr. Karl Diel a fost și medicul Pius Brânzeu, al cărui nume este legat de spitalul județean de urgență din Timișoara. La casa memotială ne-a fost ghid chiar strănepoata dr. Karl Diel, prof. Pia Brânzeu, fiica dr. Pius Brânzeu, care a donat toate materialele aflate acum în casa memorială, de la documente, îmbrăcăminte, instrumente medicale, fotografii, decorații și multe obiecte folosite în viața de zi cu zi.
La unele curse alergi pentru PB, la altele ca să te bucuri de atmosferă, ca să faci act de prezență ori să-ți demonstrezi că încă miști, după o perioadă de pauză (de la antrenamente serioase, nu de la alergare).
Nu am prea multe de spus despre participarea mea de anul acesta de la UVT Liberty Marathon. Prin iarnă, când m-am înscris la proba de maraton, eram pe val cu antrenamentele și aveam multă încredere în ce va urma. Între timp m-am dat pe ultra, am avut și rezultate de care am fost foarte mulțumită, iar pregătirea la viteză a rămas undeva la coada priorităților (story of my life).
Cu vreo 2-3 săptămâni înainte de UVT Liberty, mi-am dat seama că n-am mai făcut un long run ca la carte de prea mult timp, iar despre viteză ce să mai vorbim. Așa că m-am mutat la 21 km și pot să spun, cu mâna pe inimă, că a fost cea mai bună decizie.
La start mi s-a părut că e înghesuială, având în vedere că la 8:30 au plecat concurenții de la aproape toate probele. Aglomerația de pe primul km m-a ajutat să mă temperez și să nu pornesc ca din pușcă, lucru care zic eu că mi-a prins bine. M-am ținut ba după un alergător, ba după altul, în încercarea de a mă mobiliza să trag cât de cât, cu pace de 4:50ish.
Nu știu cum se face, dar de fiecare dată când alerg la curse pe distanțe scurte, “se întâmplă” să fiu neantrenată. Așa a fost și la Brașov Running Festival, competiție de alergare cu mai multe probe, pentru adulți și copii, care a strâns la start inclusiv elite ale atletismului mondial.
Foto: Brașov Running Festival
În premieră, anul acesta a existat și proba de 1 milă, adică 1,609 km, dedicată elitelor.
Când am plecat la drum nu știam mai nimic despre Debrecen – doar că e un centru universitar și are băi termale, dar mi-am îmbogățit cunoștințele în timpul explorării.
Nu mi s-a părut un oraș turistic, ceea ce a fost tocmai bine pentru câteva zile relaxante, într-un loc nou, departe de agitație. Ne-am dorit să fie o vacanță cu vizitat, dar și cu leneveală, așa că nu am vizitat toate locurile pe care le pusesem pe listă.
Debrecen ne-a primit cu căldură (la propriu!) și multă liniște. Străzile au fost aproape pustii pe timp de zi, doar seara se mai anima atmosfera. Probabil datorită momentului ales, pentru că am vizitat orașul în perioada 12-14 august, când studenții, dar și localnicii sunt în vacanță. Turiștii bănuiesc că erau la Aquaticum Spa 🙂
La finalul cursei de 24 de ore de alergare din Grecia, chiar înainte să mă duc la culcare, eram pe telefon în căutarea următorului concurs de acest fel. După ce am răsfoit DUV-ul în lung și-n lat, mi-a rămas în minte Transylvania 6 Days, un festival de alergare multi-day, dar care are și probă de 24 de ore.
Singurele mele rețineri erau legate de dată – 1 iulie, când bănuiam că va fi foarte cald și de traseu – doar 842 m, destul de puțin pentru gusturile mele (jumătate zgură – pe stadion și jumătate dale și asfalt – prin parcul de lângă). Avantajele majore erau locația convenabilă – Reghin, jud. Mureș și faptul că organizatorul, Adi Bonțiu, are experiență ca alergător în curse multi-day, deci cunoaște bine condițiile optime pentru un concurs ultra.
Nu mai știu când am luat decizia fermă de a participa, însă probabil a fost când mi-am dat seama că ar fi cazul să las deoparte scuzele și să mă pregătesc cât de bine pot pentru condițiile de concurs, indiferent care vor fi ele.
Am sărbătorit în avans Ziua Art Nouveau, care e pe 10 iunie, cu o vizită în orașul Subotica, Serbia, o adevărată comoară prea puțin cunoscută.
Acum 2 ani, în 2021, eram în apropiere de Subotica, la Palić, o stațiune drăguță pe malul lacului cu același nume, cu multe case cochete și terase. Nu am reușit să ajung atunci în Subotica, dar nu știu cum am dat peste informația că are multe clădiri în stil Art Nouveau, așa că am pus-o pe lista cu locuri de vizitat. Avantajul principal: e relativ aproape de Timișoara și merge o vizită dus-întors într-o zi.
Anul acesta am pus planul în practică și am pornit sâmbătă de dimineață spre Subotica. Waze ne-a dus prin Ungaria, pe autostradă, dar a fost o alegere neinspirată, pentru că am stat o grămadă la vama dintre Ungaria și Serbia, atât la dus, cât și la întors. În fine, în rest drumul a mers bine, dar data viitoare e de încercat ruta directă, prin Serbia.
