Dacă te opreşti într-un parc şi priveşti la alergătorii care trec prin faţa ta, s-ar putea să ai o surpriză. De fapt, nu trebuie să te opreşti, poţi să-i priveşti şi din mişcare, aşa cum fac eu, de fiecare dată când alerg prin IOR. Mai discret sau mai direct, îmi arunc privirea la oamenii care aleargă în sens invers, în faţa mea sau alături de mine. Şi mă minunez de ce companie eterogenă am parte.

Sunt unii care sprintează asemenea unor gazele, cu sudoarea şiroind în vânt, ca într-o reclamă la echipament sportiv. Taie aerul cu agilitate şi se mişcă rapid, dar elegant. Muşchi definiţi, gambe antrenate, semn că au la activ curse şi kilometri buni.

Alţii nu arată atât de profesionist, dar se vede că îşi iau în serios hobby-ul. Îi văd aproape zilnic, într-un ritual deja familiar. Poate că nu zâmbesc, iar pe faţa lor se citeşte mai mult efortul decât plăcerea, însă continuă cu determinare să facă pas după pas.

Mai sunt şi cei pe care cu greu i-ai încadra la categoria „alergători”. Suflă tare şi ai impresia că fiecare pas e un efort uriaş, sunt mai solizi şi burtica se mişcă în ritm cu respiraţia. Dar nu se dau bătuţi. Iar partea surprinzătoare e că mulţi dintre aceştia fac faţă distanţelor lungi mai bine decât ar face-o oamenii slabi care nu au nicio treabă cu mişcarea. Chiar şi la maratoane am văzut oameni cu un bagaj de grăsime vizibil sau coapse pline alergând cu bucurie şi da, cu viteză.

Deşi mişcarea este văzută ca o modalitate de a-ţi tonifia corpul şi de a slăbi, alergarea nu este (doar) despre cum arăţi. Nu e o zână care îşi flutură bagheta şi te face să ai, peste noapte, silueta unui fotomodel sau a unui antrenor de fitness. Bineînţeles, majoritatea celor care se apucă de alergat constată că au pierdut nişte kilograme şi hainele le vin mai bine. Însă nu toţi alergătorii au corpuri de revistă.

Alergarea nu-ţi garantează gambe subţiri, talie de viespe şi pătrăţele pe abdomen. Îţi oferă mult mai mult decât atât. Momente preţioase în care eşti doar în compania ta, cu gândurile şi demonii proprii. Plăcerea de a alerga alături de alţii, într-o complicitate tacită, poate în aceeaşi cadenţă a respiraţiei. Bucuria de a împărtăşi endorfinele de după. Şi, uneori, berea sau limonada.

În plus, nu te enervezi în zilele în care liftul e în revizie, iar tu trebuie să urci pe scări până la etajul 8. Supravieţuieşti fără probleme unei curse după autobuz sau tramvai. Te adaptezi mai uşor la efort fizic şi te poţi bucura de o plimbare mai lungă sau de o drumeţie pe munte. Ai mai multă energie. Spre deosebire de alţii care poate sunt mai slabi, dar obosesc imediat ce intensifică ritmul.

Clubul alergătorilor nu e exclusiv al oamenilor cu trupuri “perfecte”. E al celor care au descoperit că a face mişcare le aduce bucurie şi au ales să profite de asta, indiferent de forma corpului.

Runners come in all different sizes and shapes. You don’t have to be a super athlete to run. You just have to do it.

Diane Wilhelm “Bold Moves: Diary of a First Time Marathoner”