Greşelile, viaţa şi guma de şters

Printre ştiri amuzante şi fotografii cu mâţe, am zărit la un moment dat pe Facebook un titlu care mi-a atras atenţia. Era vorba despre propunerea de a interzice guma de şters în şcoli, într-o nu-ştiu-care ţară. Am citit articolul, crezând că poate nu am văzut bine. De ce să faci aşa ceva?

Ţin minte că prin clasele primare, ba chiar şi mai târziu, picul şi pasta corectoare erau considerate accesorii sfinte, nelipsite de pe bancă. Caietele trebuiau să fie fără pată, fără ştersături, aşa că instrumentele mai sus menţionate aveau datoria să înlăture orice urmă de eroare.

ochi-la-parcarea-ciclop

După ce am digerat articolul, mi-am dat seama că propunerea de interzicere a gumei de şters chiar e interesantă, pentru că vrea să elimine prejudecata că a face greşeli e un lucru rău. Nu m-aş hazarda să consider o banală radieră drept un “instrument al diavolului”, cum s-a exprimat domnul cu pricina, însă cu siguranţă că ea simbolizează o gândire foarte des întâlnită, care nu este neapărat şi eficientă. A face greşeli în timpul procesului de învăţare e ceva ruşinos, greşelile sunt “oaia neagră” – asta ni se sugerează la şcoală.

De fapt, realitatea vine să ne arate că e cam greu să-ţi iasă ceva bine din prima, când eşti începător şi de-abia faci cunoştinţă cu domeniul. Când înveţi, greşelile sunt semnul că ţi-ai luat inima-n dinţi şi ai atacat problema, te-ai mobilizat. Sigur, poate că azi ai tăiat şi mâzgălit jumătate de pagină în încercarea de a ajunge la rezolvarea problemei, însă cu siguranţă va veni şi momentul în care vei găsi soluţia. “Complexul radierei” nu cred că are impact doar la nivelul şcolii, ci vine cu nişte consecinţe mai adânci. Capeţi reflexul de a te concentra doar pe rezultat şi pierzi din vedere greşelile şi lecţiile pe care ţi le-ar putea ele oferi. Cultul perfecţiunii, după care şcolile se ghidează de obicei şi pe care-l impun cu nonşalanţă, nu face decât să creeze iluzia unei reuşite imediate, cât ai bate din palme, fără a acorda atenţie drumului parcurs până acolo.

Cum ar fi dacă am citi în biografia unui erou doar despre un şir infinit de succese, fără nicio cădere? Monoton, zic eu. Nu e mai palpitant când omul trece printr-o probă de foc, cade, dar apoi se ridică? Nu cumva ridicarea e mai motivantă decât rezultatul în sine? Faptul că până şi marii campioni au zile proaste e reconfortant: dacă ei, care par un fel de zei, mai greşesc, înseamnă că nu e atât de grav dacă ni se întâmplă şi nouă, “muritorilor de rând”. Şi mai e ceva.

În viaţă nu ai cum să ştergi lucrurile care nu-ţi convin.

Nu poţi să dai cu pastă corectoare peste trecut şi să scrii deasupra, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Poţi doar să laşi greşelile aşa cum sunt, să le priveşti şi să înţelegi ce n-a mers bine, în timp ce dai mai departe o nouă pagină.

Articol publicat pe România Pozitivă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.