Ce poate fi mai simplu decât mersul pe jos? Pentru majoritatea dintre noi, care ne bucurăm de două picioare funcţionale, deplasarea pe cont propriu e atât de banală, încât rareori ne sinchisim s-o băgăm în seamă. Ne amintim de picioare poate doar după o noapte lungă de dansat sau când am încălţat o zi întreagă pantofii cei noi, cu toc de 12, nu tocmai comozi (dar arătoşi foarte). În rest, mersul pe jos e un fapt mecanic, pe care-l executăm fără prea mare atenţie.
Din păcate, picioarele sunt considerate un instrument uşor desuet. Le folosim din ce în ce mai puţin pentru deplasare şi plimbare şi din ce în ce mai mult pentru pedala de acceleraţie sau ca suport pentru punga de chipsuri, atunci când privim la tv. Liftul şi scările rulante ne fac să uităm de ele. Însă aceste două prelungiri armonioase pot face mai mult decât să trezească admiraţie din partea trecătorilor. Le putem folosi în scopul pentru care au fost create: mişcare. 
Mersul poate fi o sursă de plăcere, o mică bucurie care nu te costă nimic, prin conştientizarea simplului gest de a păşi.
E prea mult să spun că mersul poate fi o formă de meditaţie? Dacă ţi se pare că sună pretenţios, atunci consideră-l ca un simplu exerciţiu fizic, care te ajută să-ţi limpezeşti mintea. Lasă-ţi gândurile să vagabondeze în cadenţa paşilor şi plimbă-te fără grabă. Pe trotuar (dacă mai există), prin parc, pe plajă sau la munte, în oraşe aglomerate sau în sate obişnuite, acolo unde te afli. Mantra de a călca pas cu pas, într-o succesiune ce pare monotonă, dar atât de naturală, este o metodă bună de relaxare şi de a te elibera de necesitatea, uneori apăsătoare, de a avea întotdeauna un obiectiv, de a întreprinde ceva “constructiv” în fiece moment. Mersul pe jos îţi permite să te pierzi printre gânduri, să înoţi printre idei şi amintiri, însă vine la pachet şi cu ceva detaşare.
Ridică-ţi capul din asfalt şi priveşte în jur: oamenii, clădirile, copacii, peisajul imperfect sau, dimpotrivă, cele mai cochete case dintr-un frumos cartier. Când te-ai folosit de picioare pentru altceva decât o simplă deplasare din punctul A în punctul B şi le-ai lăsat să aleagă singure drumul, fără un scop anume?
Tom Hodgkinson – „Ghidul leneşului. Mic tratat pentru leneşi rafinaţi”
Profită de vremea bună şi ieşi în aer, la o plimbare fără ţintă, în care să celebrezi pur şi simplu bucuria de merge pe jos!
Articol publicat pe România Pozitivă
Cand eram mici alergam, mergeam si profitam de vremea buna dar o data cu trecerea timpului, responsabilitatile sau marit iar timpul sa scurtat. Dar suntem mai nefericiti.
Ai dreptate, mersul pe jos poate fi privit si ca o meditatie.
Cred că asta cu timpul mai ţine şi de noi un pic, că doar 24 de ore are fiecare. Şi nici nu e mare scofală să mergi, adică nu e cine ştie ce chestie complicată, are nevoie doar să fie redescoperit 🙂
Ce frumos ai scris…! Mă uit că din ce în ce mai mulţi oameni preferă, aşa cum ai zis, liftul şi scările rulante – mai ales la metrou.
Pe mine una mă înnebuneşte statul pe scaun îndelungat – deşi sunt nevoită să „practic” destul din sportul ăsta la serviciu.
Vremea bună de afară (bine, nu azi…) ar trebui să îmbie la cât mai multă mişcare. UIte, ieri (1 mai), m-am plimbat mult prin Cişmigiu – aşa, fără nicio ţintă… şi tare bine a fost!
Ioana
Şi eu petrec mult timp în faţa laptopului, aşa că plimbările sunt binevenite, pe străzi sau prin parcuri. De obicei, când mă întâlnesc cu vecinii pe scări, mă întreabă îngrijoraţi dacă nu cumva s-a stricat liftul :))
A fost aglomerat în Cişmigiu de 1 mai? 🙂
…chiar nu m-a deranjat aglomeraţia de data asta – am luat-o pe alei lăturlanice, am stat pe „bordura” lacului… am văzut spectacolul Teatrului Masca.
Am citit şi despre alternativa cu Parcul Luigi Cazzavillan -la tine pe blog, dar îmi era dor de Cişmigiu, după un Centru vechi şi un Cărtureşti…