“Run often and run long, but never outrun your joy of running.” – Julie Isphording
Să fie vreo tehnică miraculoasă de îmbunătăţit viteza? Un gadget de ultimă generaţie care te ajută să alergi kilometri întregi fără să oboseşti? O băutură energizantă ce-ţi transferă din calităţile lui Usain Bolt? Nici vorbă. Am ajuns la concluzia că ingredientul magic pentru o alergare de vis este Continue reading
Pe străzile pline de pace din apropiere de Cişmigiu, ascuns după case vechi şi cam dărăpănate, am descoperit un adevărat ostrov de vegetaţie: parcul Luigi Cazzavillan.
Privit de sus, pe Google Maps, micul parc are forma unui pătrat aproape perfect, închis între străzile Luigi Cazzavillan, Transilvaniei, Temişana şi intrarea Temişana. Spaţiul este dominat de simetrie: în mijlocul a două alei concentrice, una mai mare şi una mai mică, se află bustul lui Cazzavillan, iar prin centrul parcului mai trec alte două alei dintr-un colţ în altul, formând un X.
Este un parc curat şi foarte bine îngrijit, ce emană o senzaţie plăcută de intimitate. Pe lângă geometria liniştitoare, ce are atât de special acest loc sunt copacii şi tufele bogate care formează adevăraţi pereţi de-a lungul aleilor. Porţile de acces sunt străjuite de câte doi arbori înalţi, ca două coloane gemene, iar încă de la intrare privirea îţi este călăuzită direct spre statuie.
Proiectul “Atlasul Frumuseţii” al Mihaelei Noroc mi-a trezit interesul de cum am auzit de el. Artista şi-a propus să adune o colecţie de tipuri de frumuseţe feminină de pe tot globul, cu ajutorul aparatului foto. După o călătorie prin 37 de ţări din toate colţurile lumii, a apărut şi prima serie de fotografii, expuse pentru prima dată la galeria Artfooly de la Palatul Ştirbei (Calea Victoriei, nr. 107).
Joi seară, în timp ce mă îndreptam spre vernisajul expoziţiei Atlasul Frumuseţii, mi-am amintit cu plăcere de prima dată când am ajuns la Artfooly, chiar la inaugurare. De atunci, galeria a crescut frumos, au avut loc şi alte expoziţii delicioase, iar acum iată că a ajuns să găzduiască, în premieră, unul dintre cele mai apreciate proiecte foto din lume. Continue reading
Ce poate fi mai simplu decât mersul pe jos? Pentru majoritatea dintre noi, care ne bucurăm de două picioare funcţionale, deplasarea pe cont propriu e atât de banală, încât rareori ne sinchisim s-o băgăm în seamă. Ne amintim de picioare poate doar după o noapte lungă de dansat sau când am încălţat o zi întreagă pantofii cei noi, cu toc de 12, nu tocmai comozi (dar arătoşi foarte). În rest, mersul pe jos e un fapt mecanic, pe care-l executăm fără prea mare atenţie.
Din păcate, picioarele sunt considerate un instrument uşor desuet. Le folosim din ce în ce mai puţin pentru deplasare şi plimbare şi din ce în ce mai mult pentru pedala de acceleraţie sau ca suport pentru punga de chipsuri, atunci când privim la tv. Liftul şi scările rulante ne fac să uităm de ele. Însă aceste două prelungiri armonioase pot face mai mult decât să trezească admiraţie din partea trecătorilor. Le putem folosi în scopul pentru care au fost create: mişcare. 
Mersul poate fi o sursă de plăcere, o mică bucurie care nu te costă nimic, prin conştientizarea simplului gest de a păşi. Continue reading
Să vezi partea colorată a lucrurilor când toţi se încăpăţânează să-ţi arate nuanţele cenuşii nu e tocmai uşor. Mai ales când vine vorba de oameni, defectele sunt tolerate cu greu în lumea de astăzi, atât de competiţională, cu nuanţe uşor egoiste şi perfecţioniste. Dar hai să privim dincolo de partea mai puţin fermecătoare a oamenilor de lângă noi! Cum ar fi dacă pentru câteva zile am uita de “latura întunecată” şi am gândi doar de bine despre cei pe care îi întâlnim?
Pe scurt, te provoc ca timp de 7 zile să-i vorbeşti pe ceilalţi doar de bine. Dacă ţi se pare prea greu să găseşti ceva bun la anumite persoane, măcar evită să le vorbeşti de rău şi să atragi atenţia asupra punctelor lor slabe. E clar că nu toată lumea poate să iubească pe toată lumea, iar conflictele şi diferendele sunt, până la urmă, inevitabile. Însă asta nu înseamnă că trebuie să judeci pe cineva cu severitate doar pentru că ţi se pare că nu zâmbeşte cât crezi tu că ar trebui, pentru că e mai neîndemânatic sau nu foarte sociabil.
Miros dulce-acrişor de lăcrămioare, de narcise, de zambile. Miros de brioşe proaspăt scoase din cuptor. Miros ascuţit de benzină. Miros dens de cafea aburindă. Miros de ploaie rece de primăvară. Miros de iubire. Miros de libertate…
Ce arome plutesc acum în jurul tău? Ce senzaţii îţi trezesc?
Constat că mirosul este destul de neglijat în comparaţie cu celelalte simţuri. Majoritatea dintre noi suntem mai ataşaţi de sfera vizuală şi de cea auditivă, astfel că mirosul rămâne la urmă, ca un accesoriu de care ne putem uşor lipsi. Îl băgăm în seamă doar când, trecând pe stradă, ne izbeşte vreun iz puternic neplăcut ori când, în metrou, parfumul celui de lângă noi ne trezeşte la viaţă o amintire pe care o credeam de mult pierdută. Ne amintim cât de valoros e mirosul când suntem răciţi şi simţim ce neplăcut e să nu percepem nicio aromă.
Simţul olfactiv ne oferă ocazia unor experienţe extrem de variate: se pare că omul poate recunoaşte aproximativ 1.000 miliarde de mirosuri, zic ultimele studii. Dacă devenim mai conştienţi de el, ne poate lărgi universul senzorial, fiind transpuşi într-o plimbare prin lumea amintirilor proprii, dar şi a senzaţiilor noi. Mirosul e ca un joc unde mii de piese de puzzle se aranjează în cele mai creative forme pentru a compune cadre senzoriale uimitoare, uneori revelatoare. Prin miros, poţi gusta dintr-o gamă vastă de plăceri, la fel de intense ca cele tactile, vizuale sau auditive. Continue reading
În ultimii ani, dulapul meu s-a umplut de pantaloni şi blugi, în timp ce numărul fustelor şi al rochiilor a scăzut dramatic, până la… zero. Am preferat să-mi ascund forma şi culoarea palidă a picioarelor sub materialul moale, protector al pantalonilor, pe motiv că aşa îmi e mai uşor să mă mişc, să fiu în largul meu. Şi asta inclusiv pe timp de vară.
Între timp, s-a întâmplat ceva ce mi-a făcut poftă să mă îmbrac în haine cu vedere la forma picioarelor, astfel că mai pe la toate târgurile şi în magazine privirea mi-a fost atrasă de rochiţe colorate, cu modele florale sau geometrice. Acum mă simt minunat când ies pe stradă în rochie şi mi se pare chiar mai comodă decât o pereche de pantaloni (pentru mine, comoditatea e pe primul loc când vine vorba de îmbrăcăminte).
Când şi de ce s-a produs declicul?
Uneori, pentru o perspectivă mai bună a lucrurilor, e bine să dai zoom out şi să priveşti imaginea de ansamblu. Când eşti prea prins în micile detalii ale vieţii cotidiene, un pas înapoi poate fi revelator şi te poate ajuta să fii mai conectat la ansamblu, la întreg jocul de puzzle, şi nu la o piesă mai capricioasă, pe care nu reuşeşti să o potriveşti cum trebuie.
Serios acum, viaţa e prea scurtă ca să te superi că vânzătoarea nu ţi-a zâmbit destul de convingător sau că tipul ăla nesimţit nu s-a dat din calea ta la metrou. Să te plângi că plouă şi că pantofii nu se asortează cu fusta ori să nu mai vorbeşti cu cineva drag din cauza unor orgolii sau a unor motive pe care nici nu le mai ţii minte. Viaţa-i prea scurtă ca să arunci cu vorbe grele în stânga şi-n dreapta, ca şi cum ai fi un judecător atotputernic.
„Dacă un măgar îţi dă o copită, nu face şi tu la fel”. Când cel de lângă tine e îmbufnat, nu trebuie să faci şi tu ca el. Nu e cazul să te laşi tras în vârtejul indispoziţiei şi să te superi pentru micile detalii lipsite de relevanţă în viaţa ta. Până la urmă, mai mult decât realitatea contează percepţia noastră asupra ei. Dacă tranformăm orice mic inconvenient al vieţii de zi cu zi într-o catastrofă, cum ne mai raportăm la boli, accidente sau alte evenimente tragice?
Apropo de asta, mi-am amintit de un pasaj din „Mănâncă, roagă-te, iubeşte” Continue reading
“Poate că lumea n-ar fi aşa de rea dacă am încerca s-o gustăm ceva mai mult” – Henry Miller
Suntem pe „fast mode” în mai tot ceea ce facem. Răbdarea a ajuns să fie un atribut desuet, iar timpul – un lux. Viaţa devine un fast food în care am uitat să ne savurăm nu doar mâncarea, ci şi zilele.
De câte ori ţi-ai luat prânzul pe colţul biroului, muşcând la întâmplare dintr-un covrig în timp ce-ţi foloseşti tastatura în loc de farfurie? Îţi vei da seama, probabil, că aceeaşi grabă te cuprinde atunci când înfuleci din viaţă, mestecându-ţi zilele absent, cu gândul la desertul care se lasă aşteptat.
Uiţi că viaţa e cu autoservire, că trebuie să intri în bucătărie şi să te foloseşti ingredientele pe care le ai la dispoziţie pentru a avea ceva bun la masă, gătit cu creativitate şi curaj. Continue reading
Când eram mică, ţineam la jucăriile mele ca la ochii din cap. Nu suportam să mă separ de ele sau să-mi fie aruncate, iar despărţirea de anumite obiecte, fie ele neînsemnate, se lăsa cu un ocean de lacrimi. Desigur că nu le foloseam pe toate, însă simţeam nevoia să le ştiu prezente undeva, acolo, prin casă.
Mai târziu, am avut o perioadă în care cumpăram lumânări parfumate cu nemiluita. Cele mai multe vizite la hipermarket se terminau, inevitabil, cu cel puţin un astfel de obiect în coş. Pe majoritatea nu le aprindeam niciodată, doar se umpleau de praf prin diferite colţuri ale camerei.
Nu ştiu când s-a produs declicul, însă la un moment dat, acum câţiva ani, mi-am dat seama că Continue reading