„Nu-i fericire aceea ce n-o poți împărți cu alții.”

Pe vremea când citeam “Povești nemuritoare”, dădusem peste o istorioară despre Floarea de ferigă. În povestea respectivă se spune că floarea de ferigă ar fi adus fericirea celui care ar fi putut s-o culeagă. Un tânăr ambițios reușește să facă acest lucru și îi cere florii tot felul de bogății, servitori și palate. Partea tristă e că nu poate împărți cu nimeni averea sa, pentru că ar însemna să o piardă. Totuși, peste ceva timp i se face dor de familie și merge s-o viziteze, văzând cu această ocazie că părinții și frații săi trăiesc în sărăcie, iar el nu are cum să-i ajute. Într-un final, nu mai suportă remușcările și vrea să dispară de pe fața pământului, iar floarea îi îndeplinește dorința, pierind odată cu el (povestea am găsit-o acum pe net, o puteți citi aici).

Mi-am amintit de povestea asta zilele trecute, în timp ce scriam niște articole despre descoperirea misiunii personale, fericire și sens.

Concluzia la care au ajuns mulți cercetători este, asemenea moralei din “Floarea de ferigă”, că fericirea noastră se leagă de ceilalți, de apartenența la o comunitate și de sentimentul că ne aducem contribuția la un “ceva” mai mare decât noi. De a împărtăși emoții, bucurii, tristeți și de a ne lăsa cumva amprenta în aspecte ale vieții pe care le considerăm importante.  Continue reading →