Când eram mică, ţineam la jucăriile mele ca la ochii din cap. Nu suportam să mă separ de ele sau să-mi fie aruncate, iar despărţirea de anumite obiecte, fie ele neînsemnate, se lăsa cu un ocean de lacrimi. Desigur că nu le foloseam pe toate, însă simţeam nevoia să le ştiu prezente undeva, acolo, prin casă.

Mai târziu, am avut o perioadă în care cumpăram lumânări parfumate cu nemiluita. Cele mai multe vizite la hipermarket se terminau, inevitabil, cu cel puţin un astfel de obiect în coş. Pe majoritatea nu le aprindeam niciodată, doar se umpleau de praf prin diferite colţuri ale camerei.

Nu ştiu când s-a produs declicul, însă la un moment dat, acum câţiva ani, mi-am dat seama că Continue reading →