Cum am învăţat să-mi iubesc picioarele

În ultimii ani, dulapul meu s-a umplut de pantaloni şi blugi, în timp ce numărul fustelor şi al rochiilor a scăzut dramatic, până la… zero. Am preferat să-mi ascund forma şi culoarea palidă a picioarelor sub materialul moale, protector al pantalonilor, pe motiv că aşa îmi e mai uşor să mă mişc, să fiu în largul meu. Şi asta inclusiv pe timp de vară.

Între timp, s-a întâmplat ceva ce mi-a făcut poftă să mă îmbrac în haine cu vedere la forma picioarelor, astfel că mai pe la toate târgurile şi în magazine privirea mi-a fost atrasă de rochiţe colorate, cu modele florale sau geometrice. Acum mă simt minunat când ies pe stradă în rochie şi mi se pare chiar mai comodă decât o pereche de pantaloni (pentru mine, comoditatea e pe primul loc când vine vorba de îmbrăcăminte).

Când şi de ce s-a produs declicul?

imi-iubesc-picioarele

Am devenit conştientă de cât de minunate sunt picioarele mele de-abia după ce am terminat primul meu maraton. Da, un eveniment care la prima vedere nu este considerat prea feminin mi-a deschis ochii cu privire la această parte a corpului meu pe care o neglijam. De când a început toată nebunia cu alergarea, vrând-nevrând acord mai multă atenţie picioarelor. Iar dacă se întâmplă să uit, au ele grijă să-mi amintească şi să-şi facă simţită prezenţa. În alergare sunt în mediul lor natural (mai mult decât ar fi pe tocuri), iar această constatare m-a făcut să le percep în mod diferit.

Privindu-le, îmi dau seama că deşi nu sunt bronzate şi subţiri, sunt puternice şi mă pot baza pe ele. Le sunt recunoscătoare pentru că le simt, le pot mişca şi pentru răbdarea de a urca treaptă după treaptă, evitând cu încăpăţânare liftul sau scările rulante. Mă poartă în voie acolo unde îmi doresc, pe străzi pietruite, pe culmi de munte sau pe aleile parcurilor, fără să protesteze la excesul meu de zel (sau hai să-i zicem entuziasm). Le iubesc pentru că mă învaţă în fiecare zi cât de important este fiecare pas şi, unul după altul, mă duc mai aproape de ceea ce îmi doresc să fiu: un om mai bun.

Fotografiile ultra-prelucrate din reviste sau de pe net ne creează impresia că trebuie să fii perfect pentru a avea dreptul să te expui. De fapt, poţi să-ţi porţi corpul cu demnitate chiar dacă nu corespunzi tiparelor vehiculate ca fiind “perfecţiunea”, dacă eşti conştient de cât de minunate sunt din simplul motiv că funcţionează, dincolo de aspectul exterior. Cu condiţia să nu uiţi de un minim de bun-gust şi bun-simţ.

Vara asta mi-am propus să mizez pe pantaloni scurţi, rochii şi fuste, fără să-mi pese că picioarele mele albe ca o mozzarella, cu pielea subţire şi pulpe prea dezvoltate ar putea face notă discordantă cu gambele zvelte şi ciocolatii ale doamnelor de lângă mine. “Cheese” is the new “chocolate”, e clar! :))

Care e partea corpului tău care are nevoie de mai multă iubire?

Articol publicat pe România Pozitivă

8 thoughts on “Cum am învăţat să-mi iubesc picioarele

  1. Tea

    Ce simpatic e articolul!

    Eu am probleme dintotdeauna cu fundul meu (mare) – aici mix de genetica si alimentatie, dar mostly genetica. De fapt, altii au probleme, ca eu mi-s incantata de forma corpului meu (mai putin de greutate, dar lucrez – mi-s pe acceptance mood), stiu ca o sa pot sa fac copii usor si ca asta e menirea lui pe care o iubesc.

    Stiu ca Sotului meu ii place (ahem-ahem) de mine 😀
    Stiu ca forma de para, desi nu tocmai acceptata in societatea noastra, este mai sanatoasa decat cea de mar – dar forma corpului nu-i ceva ce alegi sau poti schimba, asa ca relax and accept.

    Stiu ca-i caracteristica de familie, asa ca ma simt tare bine s-o duc mai departe cu gratie&feminitate 😀

    Reply
    1. Andra :) Post author

      E un citat fain care spune ceva de genul: “Îmi doresc seninătate să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să le schimb pe cele pe care le pot schimba şi înţelepciunea să fac diferenţa între ele.” Cam asta e şi cu acceptarea propriului corp 🙂

      Reply
      1. Tea

        :)) eu stiam o versiune mai..personalizata for us grumpy ppl:

        Grant me the Serenity to accept the things I cannot change,
        the Courage to change the things I cannot accept, and
        the Wisdom to hide the bodies of those people I had to kill today because they pissed me off.

        And also, help me to be careful of the toes I step on today
        as they be connected to the ass that I may have to kiss tomorrow.

        Help me to always give 100% at work
        12% on Monday.
        23% on Tuesday.
        40% on Wednesday.
        20% on Thursday.
        5% on Friday.

        And help me to remember…
        When I’m having a really bad day,
        and it seems that people are trying to piss me off,
        that it takes 42 muscles to frown and only 4…
        to extend my middle finger and tell them to bite me!
        Amen.

        Reply
  2. Nico

    Funny:)) eu nu purtam fuste si pantaloni scurti pentru ca aveam/am picioarele preaaa subtiri..si daca ma prindea soarele…mi se pareau si mai subtiri si urate.
    Perceptia asupra realitatii..;)

    Reply
  3. Radu Diaconu

    Bun articolul.
    Hmmm, la mine e greu cu estetica, am psoriazis si vitiligo, asa ca nu sunt Adonis, dar nevasta si fiica ma accepta sa cum sunt, chit ca junior ma mai intreaba din cand in cand cand trece tati, iar eu trebuie cu delicatete sa schimb subiectul…
    Asa ca imi iubesc si eu picioarele, ca ma ajuta sa alerg, cat despre diverse frici, temeri samd intotdeauna nu prea mi-a pasat de parerea altora, am facut ce am vrut eu, nu am avut inhibitii si ma iubesc asa cum sunt, la 85-88 kilograme:), speranta de a scadea sub fiind tot mai palida, de vina fiind ADN-ul(familie de oameni solizi de la munte) si sporturile din adolescenta, adica rugbi, forbal, handbal, baschet, care nu m-au ajutat sa fiu foarte inalt, dar sa fiu solid.
    Sunt ok in pielea mea si cine nu ma accepta e strict problema lui!
    Toate bune si ne vedem la MIB!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *