Category Archives: Sufleţel

Must see: Domeniul Manasia şi un conac de poveste

Ce faci când cheful de vacanţă te trage de mânecă, dar mai e ceva timp până să pleci în concediu? Simplu, plănuieşti o escapadă prin apropiere de casă, care să-ţi potolească temporar dorul de umblat hai-hui. Asta am făcut eu zilele trecute, după ce am descoperit întâmplător pe Facebook un colţ de vis, la doar 50 km de Bucureşti. Este vorba despre Conacul Manasia, situat în localitatea cu acelaşi nume din judeţul Ialomiţa, aproape de Urziceni.

conacul-manasia-urziceni-ialomita

Fotografiile de pe site erau ireal de frumoase, aşa că am profitat de vremea bună şi am pus la cale o plimbare la conac. Am telefonat pentru mai multe detalii şi m-am bucurat să aflu că domeniul se poate vizita în timpul săptămânii; fără să mai stau pe gânduri, am făcut rezervare pentru un tur ghidat. Am ajuns la Manasia pe după-amiază, un pic adormită de căldura nefirească pentru jumătatea lui ianuarie.

Continue reading

30 de lecţii pe care le-am învăţat până la 30 de ani

*Ceea ce urmează sunt principii personale, nu adevăruri universal valabile.

1. Nu te stresa pentru lucrurile pe care nu le poţi controla. Pentru că da, nu ai cum să controlezi totul, oricât de tare ţi-ai dori. Concentrează-te pe ceea ce stă în puterea ta să schimbi.

2. Lucrurile bune trec. Pentru a face loc altora şi mai bune.

3. Singura competiţie e cu mine însămi, nu cu ceilalţi, pentru că fiecare dintre noi avem propria poveste.

flori rosii como

4. Situaţiile nu se schimbă dacă te plângi. Se schimbă dacă acţionezi.

5. Savurează viaţa, nu o trăi pe fast-forward. Condimenteaz-o şi bucură-te de gustul ei.

6. Fii bun cu ceilalţi. Şi cu tine. Mai ales cu tine. Continue reading

Retrospectiva 2015: alergări, escapade şi locuri dragi

Citesc pe alte bloguri retrospective ale anului care se încheie, aşa că am zis să răsfoiesc şi eu un pic albumul virtual cu amintiri (adică blogul meu) şi să trec în revistă câteva din locurile şi experienţele faine din 2015.

ceai-strudel-cu-nuci-dorotea

În cinstea lui 2015, zic să bem un ceai, să ronţăim nişte biscuiţi delicioşi şi să fim recunoscători pentru lecţiile învăţate şi momentele dragi 🙂 La mine sună aşa:

Continue reading

Acasă de Crăciun şi alte motive de recunoştinţă

Acasă la ai mei e cel mai bun restaurant. Chiar şi când furculiţa stă în partea dreaptă a farfuriei 😛

pranz-de-craciun

Şi Crăciunul ăsta a fost unul liniştit, ticsit cu somn, citit şi mâncare delicioasă la Tulcea. Acum sunt în starea în care încerc să-mi regăsesc cuvintele şi să reintru în ritm, aşa că n-o să povestesc prea mult şi doar o să vă fac poftă cu nişte fotografii.

Brăduţ la ghiveci, împodobit cu globuleţe simple şi vesele. (Mulţumesc, Raluca!) Pernuţa pufoasă mi-a adus-o Moşul şi am luat-o cu mine la “acasa” de la Bucureşti. Continue reading

Crăciun fără dar(uri)

  • “Ai făcut o friptură foarte bună, dar parcă ai pus prea puţină sare.”
  • “Super cadoul, dar nu trebuia să te deranjezi!”
  • “Îmi place la târgul de Crăciun, dar e cam aglomerat.”
  • “Sunt de acord cu propunerea ta, dar nu mai bine alegem cealaltă variantă?” Etc.

brad craciunSunt fraze pe care le aud sau uneori chiar le rostesc şi îmi dau seama că e ceva care mă zgârie pe urechi. Ce au ele în comun? “Dar”-urile, desigur. Deşi la început ai zice că ai de-a face cu nişte complimente, “dar”-ul şi cuvintele care urmează le schimbă sensul. Când ascult toată fraza am senzaţia că entuziasmul şi aprecierea sunt doar mimate, iar singurul lor scop este de a introduce într-un mod mai drăguţ o nemulţumire. Bineînţeles că apreciez feedback-ul, în special dacă e constructiv, însă nu cred că este nevoie să răsturnăm mereu sensul aprecierilor şi să le scufundăm în critici inutile.

O conversaţie cu astfel de “dar”-uri nu e mai bogată, ci doar mai aspră. Iar Crăciunul e despre pufoşenie, căldură, culoare, îmbrăţişări, renunţare la orgolii, nu despre ţepi ascuţiţi îndreptaţi spre ceilalţi. Până la urmă, preferi să ai dreptate sau să fii fericit?

Mi-ar plăcea ca de Crăciunul ăsta să fac(em) altfel. Continue reading

Pauza de prânz, momentul de respiro al zilei

Întoarsă din vacanţa în Italia, mi-am făcut ordine printre amintiri, din dorinţa de a conştientiza mai bine momentele speciale trăite în acele dulci zile şi de a le închide bine în suflet. Gândindu-mă la experienţele italiene şi răsfoind un pic fotografiile făcute cât am stat acolo, mi-am adus aminte de un obicei văzut pe care l-am îndrăgit enorm: pauza de prânz, la loc de cinste.

meniu-bistro-de-larte-brasov

Am constatat că italienii sunt foarte riguroşi când vine vorba de pauza de prânz. În special în oraşele mici, majoritatea magazinelor se închid la miezul zilei, iar locurile unde se ia masa se umplu de lume (sigur, când eşti turist nu e deloc plăcut…). Intervalul 12:30 – 14:30 este rezervat pentru a savura mâncarea, pentru taifas şi cafea. Clipe de relaxare în inima zilei, indiferent că lucrezi, mergi la facultate, la şcoală sau eşti la pensie. Şi nu neapărat într-un restaurant, ci şi pe treptele unei clădiri, pe o bancă în parc sau chiar pe jos, când e mai cald, în piaţetele “cu tradiţie”. Şi mi-am dat seama că e tare bine să rupi un pic din zi pentru a te bucura calm de masă, fie că mănânci singur sau alături de colegi/prieteni. Continue reading

România. Puzzle subiectiv de lucruri bune

Pentru că de 1 Decembrie batem apa-n piuă despre România, vorbind-o de bine sau de mai puţin bine, anul acesta am făcut un top foarte personal despre câteva chestii care-mi plac în ţara mea natală. Desigur, unele dintre ele sunt de găsit şi pe alte meleaguri, însă eu le-am trăit aici cu drag, aşa că le-am inclus în acest puzzle subiectiv de gânduri pozitive.

cetatea-cisnadioara-panorama

România se cere descoperită, căci frumuseţea i se ascunde timidă după un paravan uneori prea cenuşiu. Nu se multumeşte să-i arunci o privire scurtă, ci se lasă greu cucerită. Vrea să-ţi capteze atenţia, să i te dedici total pentru a o descoperi. Ce-i drept, uneori trebuie să treci prin încercări serioase, ca Făt-Frumos din poveste, dacă vrei să-i descoperi farmecul. Îţi cere multă răbdare şi te supune unor provocări acerbe, aşa că satisfacţia e cu atât mai mare când reuşeşti să-i afli caracterul şi comorile tăinuite bine-bine.

Am înţeles asta după vreo 10 ani de stat în Bucureşti, oraş care m-a făcut să privesc cu alţi ochi realitatea din jur. Cel mai important, am învăţat să fiu curioasă. Nu se ştie ce detaliu poate apărea după o poartă veche sau pe o stradă uitată de lume, în spatele platoşei de blocuri gri. O lecţie valoroasă a fost că dincolo de aparenţe, deseori îşi arată lumina o realitate surprinzător de plăcută. Continue reading

O nouă lecţie de la alergat

S-a întâmplat într-o sâmbătă dimineaţă, pe 26. Ştiu asta cu exactitate pentru că mi-am notat conştiincios în agenda cu Happy Moments, “memoria” mea externă, unde-mi planific task-urile şi alte mărunţişuri zilnice.

M-am lăsat îmbiată de aerul proaspăt şi călduţ al dimineţii să ies la alergat. O rutină de care încerc să mă ţin chiar şi pe vremea rece, deşi e tare ispititor să rămâi în pat, la căldură, în loc să baţi asfaltul când afară de-abia se crapă de ziuă. Sau măcar să stai la laptop, cu o cană de ceai cald, dând scroll la Facebook…

parc-titan-IOR-bucurestiRevenind. Pe atunci era o zi frumoasă, cu lume ieşită la plimbare în parc dis-de-dimineaţă. Am coborât scările spre IOR şi am virat stânga, ca de obicei, apoi m-am avântat pe aleea şerpuitoare de pe malul lacului. Am alergat doar câteva sute de metri, când m-a pălit oboseala. Da o oboseală din aia gravă, de-mi venea să mă întind în iarbă şi să adorm cât ai zice “sprint”.

Am tras de mine, am mai oprit la o cişmea să beau nişte apă, mi-am rotit privirea spre lebedele alunecând atât de uşor pe luciul apei… Nimic. Îmi simţeam în continuare picioarele ca de plumb, deşi nu aveam nicio durere sau disconfort şi nici prea cald nu era. Pur şi simplu, îmi cereau să încetinesc pasul. După o tură mă simţeam ca şi cum tocmai aş fi băgat un maraton, dar n-am vrut să renunţ şi să părăsesc parcul. Continue reading

Tăcere, bunătate, recunoştinţă

Binele este alcătuit dintr-o cantitate infinită de lucruri mărunte, care, puse cap la cap, poate că vor reuşi să schimbe, până la urmă, lumea”.

Se întâmplă uneori să nu-mi găsesc cuvintele. Nu pentru că nu aş avea ceva de spus, ci pentru că mi-e teamă că nu voi reuşi să mă fac înţeleasă. De-asta prefer să stau pe margine, privind scena luminată puternic, unde oamenii se ceartă şi acuză, ca şi cum s-ar apropia sfârştul lumii. Mă şi mir cât de detaşată sunt. Asta nu înseamnă că nu-mi pasă, ci că prefer să-mi exprim altfel sentimentele, ideile.

ferestre luminate in noapte

Prefer gesturile mărunte ale cotidianului şi nu “revoluţiile” care cer răzbunare. Binele construit picătură cu picătură, de la om la om, uneori anonim; faptele bune care poate nu ajung în presă pentru că nu sunt destul de mari sau impresionante. Or fi şi măsurile drastice o soluţie, nu zic nu, însă pe mine astfel de iniţiative nu reuşesc să mă mobilizeze sau să mă motiveze. Aşa sunt eu. Continue reading