S-a întâmplat într-o sâmbătă dimineaţă, pe 26. Ştiu asta cu exactitate pentru că mi-am notat conştiincios în agenda cu Happy Moments, “memoria” mea externă, unde-mi planific task-urile şi alte mărunţişuri zilnice.

M-am lăsat îmbiată de aerul proaspăt şi călduţ al dimineţii să ies la alergat. O rutină de care încerc să mă ţin chiar şi pe vremea rece, deşi e tare ispititor să rămâi în pat, la căldură, în loc să baţi asfaltul când afară de-abia se crapă de ziuă. Sau măcar să stai la laptop, cu o cană de ceai cald, dând scroll la Facebook…

Revenind. Pe atunci era o zi frumoasă, cu lume ieşită la plimbare în parc dis-de-dimineaţă. Am coborât scările spre IOR şi am virat stânga, ca de obicei, apoi m-am avântat pe aleea şerpuitoare de pe malul lacului. Am alergat doar câteva sute de metri, când m-a pălit oboseala. Da o oboseală din aia gravă, de-mi venea să mă întind în iarbă şi să adorm cât ai zice “sprint”.

Am tras de mine, am mai oprit la o cişmea să beau nişte apă, mi-am rotit privirea spre lebedele alunecând atât de uşor pe luciul apei… Nimic. Îmi simţeam în continuare picioarele ca de plumb, deşi nu aveam nicio durere sau disconfort şi nici prea cald nu era. Pur şi simplu, îmi cereau să încetinesc pasul. După o tură mă simţeam ca şi cum tocmai aş fi băgat un maraton, dar n-am vrut să renunţ şi să părăsesc parcul.

Aşa că am decis să merg. Deşi îmi făcusem un calcul că ar fi fain să bag vreo 20 de km de alergat, am renunţat la plan şi am adoptat un ritm calm de plimbare.

A fost un sentiment special şi plăcut. Întreg parcul pare diferit din alergare, peisajul se derulează cu viteză în faţa ochilor, iar atenţia mea e îndreptată mai ales spre înainte, foarte rar spre stânga sau dreapta. De data asta am avut timp să văd razele jucăuşe de lumină strecurându-se printre crengi, iarba mângâiată de vânt, semnele de afecţiune şi ţinutele vesele ale plimbăreţilor. M-am abandonat mersului, zâmbind alergătorilor care treceau în goană pe lângă mine, fără să mă învinovăţesc că m-am oprit sau că nu mi-am îndeplinit obiectivul zilei. M-am simţit relaxată şi binedispusă, bucurându-mă de cadrul atât de familiar, dar nou în acelaşi timp.

Poate că e o lecţie ce merită aplicată şi în viaţă. Uneori e bine să te opreşti din alergat, din neliniştea zilnică, să dai deoparte ambiţiile, orgoliul şi să te laşi purtat de frumuseţea din jur. Încetineşti ritmul, mergi agale şi vezi lumea cu alţi ochi. Un refresh binevenit la perspectiva obişnuită. Fără presiune sau timp limită, doar tu şi bucata de viaţă din care tocmai guşti. Pentru că fiecare dintre noi merităm momente în care doar să fim.

Articol publicat pe România Pozitivă