“24 de zile despre alergare” este un proiect personal de care am fost entuziasmată încă de la început, pentru că îmbină două dintre plăcerile mele actuale: scrisul și alergatul.

Dar entuziasmul a crescut și pe parcurs. Dacă la început mă întrebam despre ce o să scriu atâtea articole, în timp au tot apărut idei, care continuă să curgă și acum, după ce am încheiat această mini-provocare.

Așa cum spuneam în al doilea articol din serie, cel mai greu e să începi, să faci primul pas. Să deschizi un document Word și să așterni acolo câteva cuvinte. Apoi lucrurile devin un pic mai ușoare, după care chiar plăcute. A fost principiul după care m-am ghidat și acum: „doar începe!”

Unele articole nu au fost confortabil de scris și am ezitat înainte să le public, ba chiar am tot revenit asupra lor, dar sunt mândră că am avut curajul să fac acest exercițiu. A fost o provocare personală, însă din comentariile și mesajele primite cred că a ajutat/ inspirat și pe alții. Sigur, sunt și idei pe care nu le-am expus prea clar sau nu au ajuns la public cu mesajul la care m-am gândit eu, dar sper că nu am fost prea departe.

Las mai jos +10 întrebări pentru cine vrea să facă un exercițiu personal de scris, în care să adune gânduri, emoții și amintiri. Sigur, nu e nevoie să răspunzi la toate, poți să alegi doar câteva. Fă-ți o cafea sau un ceai, ia o foaie de hârtie și ceva de scris, apoi dă-ți câteva minute să scrii la fiecare întrebare aleasă ce-ți vine în minte pe subiect.

Care este scopul acestui proces?

Sunt mai multe: pentru a deveni mai conștient(ă) de ce înseamnă alergarea pentru tine, pentru a fi mai recunoscător/ recunoscătoare pentru experiențele trăite până acum, pentru a-ți reaminti de anumite momente speciale, la care poate nu te gândești așa des sau chiar pentru a găsi motivația pierdută.

1. Care e cea mai frumoasă amintire legată de alergare și de ce? Alege una singură 🙂
2. Ce sfat ți-ai da ție dacă acum te-ai apuca de alergat? 
3. Care a fost cel mai greu moment de la un concurs de alergare? Ce ai făcut atunci?
4. În ce loc surprinzător ai ajuns datorită alergării?
5. Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat datorită (sau din cauza) alegării?
6. Care a fost cursa ta preferată și ce a făcut-o să fie specială?
7. De ce te-ai apucat de alergat? S-au schimbat motivele în timp?
8. Dacă nu ai mai putea să alergi, ce ai face?
9. Pentru ce te-ai premia în domeniul alergării?
10. Care este cel mai mare vis al tău legat de alergare?

Dacă ai chef să-mi lași în comentarii gândurile tale de la o întrebare, m-aș bucura să le citesc.

Acest articol face parte din seria „24 de zile despre alergare”

Am crescut pictând și desenând. Când eram mică, dar și un pic mai mare, această pasiune mi-a ocupat timp și suflet. Chiar dacă nu am făcut un liceu de artă, am continuat să pictez în timpul liber. Identitatea și încrederea mea au fost strâns legate de pictură mulți ani.

După expoziții personale și concursuri câștigate din clasa a cincea până la liceu, am pus pensula deoparte când eram în primii ani de facultate. A trecut timp de atunci. M-am ocupat apoi cu altele, am convins oamenii să iasă la vot, am dansat salsa, am slăbit și am scris despre asta, am prins gustul alergării. Apoi al ultraalergării.

Mă întâlneam uneori cu oameni cu care nu mă văzusem de mult, de obicei din liceu și mă întrebau inevitabil „Mai pictezi?”. Iar eu răspundeam „Nu” ușor timid, ca și cum m-aș fi simțit vinovată.

Poate va veni un moment când lumea o să mă întrebe „Mai alergi?” și o să răspund „Nu”.

Ce am aflat între timp este că suntem liberi să renunțăm la pasiuni în care nu ne mai regăsim, care nu ne mai aduc satisfacție sau orice căutam noi la ele și ce nevoi ne îndeplineau. Poate le punem pe pauză și le reluăm ani mai târziu. Sau poate le abandonăm de tot. Însă nu cred că e cazul să ne legăm viața de ele doar de dragul amintirilor sau al obișnuinței.

Pentru că, de fapt, nici nu ne desprindem de ele definitiv. După atâția ani, pasiunile devin parte din noi și ne fac mai bogați – măcar sufletește, dacă nu și financiar :).

Cum ar trebui să arate un corp de alergător/ alergătoare?

Suplu, ca un ghepard de la Teleenciclopedia.

Sau nu.

Mulți oameni s-au apucat de alergat ca să slăbească sau ca să mănânce mai mult. Între timp, și-au dat seama că alergarea asta poate fi chiar frumoasă și au început să se uite mai atent la kilometri și mai puțin la kilograme.

Când m-am apucat eu de alergat, deja dădusem jos kilogramele nărăvașe, vreo 12. Am devenit mai conștientă de corpul meu, am descoperit mușchi pe care nu știam că-i am, am aflat de tendinită, bursită, Ahile, VO2max și alte lighioane. Am căpătat mai multă încredere în cine sunt și în corpul meu. Ce a rămas, însă, este ideea că acest corp poate oricând reveni la o formă nu neapărat flatantă (pentru cine?). Când am trecut prin accidentări și a trebuit să iau pauză de la alergat, am simțit cum kilogramele se duc în sus, încrederea în jos.

Mi-ar plăcea să existe mai multă înțelegere pentru felul în care arată corpurile. Corpurile de alergători, dar nu numai. Și nu mă refer doar la pozele de pe social media, ci la corpuri în realitate.

Corpul de alergător/ alergătoare nu doar aleargă. Ci și muncește, iubește, gătește, îmbrățișează, stă (cocoșat) la birou, se uită la filme și, în special, mănâncă. Uneori mai dă pe la sală. Însă acest corp, care are privilegiul să se poată mișca liber, a trecut și trece prin multe. Mai are probleme cu sănătatea fizică sau mintală. S-a mai scuturat de kilograme, le-a pus la loc, a pierdut altele. Trebuie să reziste ispitelor crocante sau cremoase. Intenționat sau nu, se compară cu alte corpuri, alte viteze, alte trecuturi.