„Îți amintești când ai vrut tot ce ai acum?”

(La ora asta ar trebui să scriu pentru un client, dar am văzut întrebarea de mai sus într-o poză pe social media și mi-a venit chef să scriu pentru suflet.)

Mare parte din viața mea m-am simțit diferită de ceilalți, ca și cum aș fi o specie ciudată de pe altă planetă. Ciudată în modul în care îmi plăcea să-mi petrec timpul liber, în modul în care îmi plăcea să (nu) vorbesc, în modul în care legam relații de prietenie, în modul în care (nu) legam relații romantice, în modul în care nu știam ce vreau. Senzația asta de ciudățenie ducea la un sentiment de singurătate și neaparținere chiar și când eram înconjurată de alți oameni.

Dorința de a apariține unui trib e ceva scris în genele umane și oricât ne-am bate cu pumnii în piept despre individualism și independență, până la urmă tot ființe sociale suntem. Conexiunile bune cu ceilalți ne cresc șansele la fericire. În adâncul nostru, a nu aparține niciunui trib e perceput ca fiind periculos de creier.

Oamenii sunt liberi să ne placă sau să nu ne placă și nu ar trebui să luăm asta personal. E o lecție pe care am înțeles-o mai târziu. Însă n-am priceput niciodată ideea de a te transforma în altcineva ca să faci pe plac unui grup, doar de dragul integrării. Sau să faci chestiile pe care “ar trebui” să le faci pentru că “așa se face”, deși tu nu le dorești. Așa că am ales să trăiesc cu senzația de ciudățenie decât cu lipsa de autenticitate.