Am crescut pictând și desenând. Când eram mică, dar și un pic mai mare, această pasiune mi-a ocupat timp și suflet. Chiar dacă nu am făcut un liceu de artă, am continuat să pictez în timpul liber. Identitatea și încrederea mea au fost strâns legate de pictură mulți ani.
După expoziții personale și concursuri câștigate din clasa a cincea până la liceu, am pus pensula deoparte când eram în primii ani de facultate. A trecut timp de atunci. M-am ocupat apoi cu altele, am convins oamenii să iasă la vot, am dansat salsa, am slăbit și am scris despre asta, am prins gustul alergării. Apoi al ultraalergării.

Mă întâlneam uneori cu oameni cu care nu mă văzusem de mult, de obicei din liceu și mă întrebau inevitabil „Mai pictezi?”. Iar eu răspundeam „Nu” ușor timid, ca și cum m-aș fi simțit vinovată.
Poate va veni un moment când lumea o să mă întrebe „Mai alergi?” și o să răspund „Nu”.
Ce am aflat între timp este că suntem liberi să renunțăm la pasiuni în care nu ne mai regăsim, care nu ne mai aduc satisfacție sau orice căutam noi la ele și ce nevoi ne îndeplineau. Poate le punem pe pauză și le reluăm ani mai târziu. Sau poate le abandonăm de tot. Însă nu cred că e cazul să ne legăm viața de ele doar de dragul amintirilor sau al obișnuinței.
Pentru că, de fapt, nici nu ne desprindem de ele definitiv. După atâția ani, pasiunile devin parte din noi și ne fac mai bogați – măcar sufletește, dacă nu și financiar :).
Chiar dacă nu mai pictez, tot ce am învățat și exersat nu s-a evaporat așa, pur și simplu. Mă ajută când fac imagini pentru social media, când asociez culorile, când pot să apreciez arta sub diferite forme, când aud Bosch și nu mă gândesc doar la compania de electrocasnice.
Alergarea e o parte din mine la acest moment, nu e totul. Poate la un moment dat o să mă plictisesc sau n-o să-mi mai placă sau o să mă accidentez (Doamne ferește! :D). Oricum, voi rămâne cu bucuria de a face mișcare, cu încrederea că poți să devii mai bun decât ai crezut, dacă ești suficient de consecvent și cu destule cunoștințe despre carbohidrați, proteine și grăsimi, cât să nu mă las păcălită de reclamele alea la produse „magice” de slăbire.
Ceva ce ți-a fost bun, folositor și potrivit pentru o bucată de viață s-ar putea să nu ți se mai potrivească acum. Este în regulă. Sunt șanse mari să fi rămas cu măcar un lucru bun din hobby-ul sau profesia respectivă, fie că e vorba de cunoștințe, abilități, lecții de viață sau chiar conexiuni umane, persoane cu care la un moment dat te poți intersecta din nou, intenționat sau nu.
În loc să-ți tai picioarele ca să încapi în „Patul lui Procust”, nu mai bine îți iei alt pat sau… dormi pe jos o perioadă, până îți cumperi unul pe măsură?
PS: Deocamdată nu mă las de alergare, abia aștept următoarele curse! 🙂
Acest articol face parte din seria „24 de zile despre alergare”