Verific din oră în oră prognoza meteo. Pare că norii vor alerga și ei cu noi, ba chiar vor transpira abundent în zona lacului Balaton. Nu mă încântă deloc această variantă, dar pot doar s-o accept.

Sunt pentru a doua oară la Ultrabalaton, concursul de alergare de 210+ km care dă bătăi de cap multor participanți. Anul trecut m-a făcut KO la km 126, așa că m-am întors să-mi iau revanșa.

M-am pregătit mult pentru acest concurs, atât cu antrenamente de alergare, cât și cu logistică detaliată – plan de nutriție împărțit pe ore și pungi, haine fără număr, genți, cutii cu tot felul de obiecte folositoare (credeam eu) și liste cu ce obiecte în ce genți se află. Cu jumătate de casă împachetată, aș fi fost pregătită să supraviețuiesc cel puțin o lună pe o insulă pustie. Am omis un detaliu: eu nu mergeam pe o insulă pustie, ci la un concurs de ultramaraton.

Din nou l-am avut suport de încredere pe Edi, responsabil cu toate celelalte în afară de alergat, pentru a cărui susținere sunt mereu recunoscătoare. E mare lucru să ai alături o persoană care să creadă în tine și să fie părtașă la nebuniile tale, ba să le și încurajeze.

Ca nutriție, am folosit ca punct de pornire planul de la concursul de 12 ore din Croația, unde m-am simțit extraordinar cu stomacul. M-am gândit că așa măcar nu voi avea probleme pentru o bună bucată din cursă. Vezi să nu! :)))

La Balatonfured, localitatea de unde se dă startul concursului, am ajuns joi la amiază, pe o vreme nu foarte prietenoasă. Ne-am cazat, ne-am odihnit puțin și apoi am pornit spre zona expo, pentru ridicarea kitului. Cu ocazia asta, am aflat misterul lumânărilor din kit: sunt pentru a fi aprinse într-un anumit punct de pe traseu, de către cine dorește, în memoria unei alergătoare care a murit de cancer.

Ne întâlnim cu o parte din alergătorii români și echipele de suport, stăm la povești și mâncăm paste. Îmi mai vine inima la loc și reușesc să mă relaxez, ba chiar să și glumesc.

Ne întoarcem la cazare și, stând așa în pat, simt că vremea se asortează cu mintea mea: ambele, neliniștite. Gândurile deja au luat startul și dau ture prin minte, cu o viteză pe care eu nu am cum s-o egalez vreodată. Ce-o să fac dacă plouă? Când să-mi schimb pantofii? Să-mi iau tricou sub foiță sau bluză cu mânecă lungă? O să pot să mănânc tot ce mi-am propus? Stomacul se alătură distracției, desigur.

După o noapte dormită iepurește, dau perdelele deoparte și văd că e înnorat, dar nu plouă. Prognoza meteo s-a mai îmblânzit, șansele de ploaie au scăzut. Însă vântul bate cu putere, așa că decid să iau foița pe mine încă de la start.

Mai o poză, mai o glumă, se dă startul. Momentul pe care l-am așteptat timp de un an.

Începe aventura!

Ne prelingem pe pista de biciclete de pe malul lacului, alergătorii de la proba individuală, apoi cei de la ștafete de 2-6 persoane. Îmi propusesem să nu plec prea rapid, să țin un pic sub 6 min/ km, așa că îmi verific din când în când ceasul ca să mă asigur că sunt în grafic. Mă bucur de răcoare și că nu plouă.

Stomacul e în continuare încordat și transmite senzația în tot corpul, dar încerc să-l neglijez, să-mi las picioarele să zburde. După primii 10 km, îmi dau seama că nu va fi așa ușor. După încă 10, mă gândesc cu amuzament la cursa de anul trecut, când mă plângeam că de la km 65-70 n-a prea mai mers treaba. Ei bine, acum stomacul s-a gândit să ia pauză de la început. :))

Când am trecut prin cramă, mirosul din interior nu m-a încântat deloc și deja mă întrebam cum o să ajung eu la finiș, dacă de acum sunt probleme. Iar o să abandonez?? Îmi astup gândurile cu o bucățică de banană și un gel. Temporar.

Traseul e cum nu se poate mai plăcut: alergăm pe lângă case cochete, în plin câmp, pe malul lacului (unde bate vântul să mă zboare, nu alta), prin parcuri, pe lângă șosea.

Ironia

Fix la fel ca anul trecut, în punctul de alimentare de la Keszthely nu mai pot mânca nimic. Iau o pastilă pentru stomac, însă îmi dau seama că singura soluție pentru a continua cursa este să reușesc cumva să mănânc ca să am energie.

Mie la cursele de ultraalergare nu-mi place să iau pauze. Adică în afară de mers la toaletă și, eventual, schimbat tricou, prefer să nu mă opresc ca să nu-mi ies din ritm. Însă având în vedere cum mă simt acum, decid să mă așez puțin în mașină (mașina a stat pe loc, evident 🙂 Timp în care văd cum ceilalți alergători trec pe lângă mine și am un déjà vu: seamănă cu anul trecut…

Răbdare!

Asta trebuie să fie acum mantra mea. Îmi amintesc că am citit la Marius cum la jumătatea traseului și-a luat o pauză mai lungă de odihnă și i-a prins tare bine, așa că decid să îmi acord tot timpul de care am nevoie ca să îmi revin.

Reușesc să mănânc niște piure de fructe, biscuiți și apă. Mai zăbovesc câteva minute, apoi ies din mașină și merg mai departe.

La următorul punct de alimentare mă așez iar în mașină. Piure de fructe, biscuiți, apă, electroliți. Mers, alergat, mers. Între timp, Edi îmi face rost de niște ceai cald (de urzici – nu cred că am mai băut până acum :)) și deja parcă alunecă mai bine mâncarea.

A urmat o întreagă aventură pentru Edi, care a făcut propriul ultra ca să-mi cumpere de la un supermarket ceai (am aflat apoi că era ceai negru aromatizat, nu de fructe, cum părea) și să găsească apă fierbinte ca să-l prepare, pentru că fierbătoare erau doar în checkpointurile cu mâncare caldă. Ceaiul ăsta a fost ceva divin, am simțit că reînvie cheful de viață. L-am băut cu mult zahăr, ca să fie cât de cât o sursă de energie.

Am repetat strategia odihnă – mers – alergat pentru o bună bucată de timp. Până când, de undeva din străfundurile minții (sau poate ale stomacului), mă gândesc că mi-ar prinde bine niște cartofi fierți. Îl rog pe Edi să se ocupe și de această misiune primordială. Deja se făcuse târziu, era aproape 10 seara.

Trec cu chiu cu vai de checkpointul de la km 121, unde mi se scanează cipul.

Urmează cea mai mare bucurie din ultima vreme, care a schimbat cursul cursei, ca să zic așa. 🙂

Cartofii

Edi mă așteaptă la mașină cu ditamai caserola cu cartofi fierți, calzi. Cel mai gustos lucru pe care l-am mâncat vreodată! Și acum îmi plouă în gură. Stomacul se lasă îmblânzit și, după ce ciugulesc câteva bucăți de cartofi, mai stau puțin la diagonală, beau ceai și electroliți.

Între timp coborâse întunericul. Îmi iau frontala și bretelele reflectorizante și pornesc la drum.

Într-un ritm destul de decent, ajung la celebrul km 126, unde anul trecut am predat armele. Trec rapid mai departe, fără să îl bag în seamă, gata să văd ce se află dincolo de DNF-ul buclucaș.

Acum începe cu adevărat Ultrabalatonul pentru mine.

Acum e prima dată când mă gâdilă gândul că DA, chiar aș putea să termin cursa asta.

Acum îmi amintesc că sunt aici pentru că mie chiar îmi place să alerg. Mult. Îmi place mult să alerg mult.

Mă simt bine și picioarele sunt relaxate (după atâta odihnă și plimbare, cred și eu!), așa că alerg cu încredere. Acum nu vă imaginați că am băgat intervale – a ieșit un pace de 7:00-7:30 min/km, dar senzațiile pe care le-am trăit în următoarele ore au făcut cu siguranță să merite și problemele din prima jumătate a cursei, și DNF-ul de anul trecut.

Sunt în flow – alerg cu entuziasm și nu mă gândesc când va fi următorul punct de alimentare, ci pur și simplu respir răcoarea nopții, mă bucur de liniștea din jur și, din când în când, aud cu mirare câte un ciripit de păsări. Uneori drumul ne duce pe lângă hoteluri și vile luxoase, unde oamenii petrec și cântă pe ritmul muzicii.

Deși pe unele porțiuni suflă vântul, nu mi-e deloc frig. Ba chiar îmi dau mănușile și foița jos (între timp îmi schimbasem tricoul cu o bluză cu mânecă lungă) și alerg așa, liberă de griji și de prea mult textile. Sunt relaxată cum nu am mai fost de mult la o alergare și reușesc, în sfârșit, să savurez tot ce trăiesc. Sunt norocoasă să fiu!

Mi-era teamă că o să mă rătăcesc noaptea, însă traseul a fost foarte bine marcat cu indicatoare la intersecții. Cred că au existat doar 2-3 locuri unde am avut dubii, dar am elucidat repede misterul direcției corecte.

Urmează câteva urcări zdravene, dar pe care le așteptam. Știam că sunt acolo. Aș spune că mai neplăcute sunt coborârile, pentru că distanța începe să-și spună cuvântul asupra picioarelor, în special asupra coapselor. Deja nu mai am răbdare și îmi zic că dacă fac prea multe pauze de mers, s-ar putea să nu mai pornească motorul. Așa că alerg destul de încet, dar constant. Mă opresc să merg câteva sute de metri doar după ce Edi mă servește în checkpoint-uri cu delicioșii cartofi fierți, pe care îi acum mănânc fără să stau jos.

Între timp se luminează, iar lacul se vede tare frumos în culorile dimineții. Îl prind din urmă pe Florin și alerg cu el câțiva km, timp în care calculăm ce distanță și cât timp mai avem. Tot nu-mi vine să cred că s-ar putea să termin concursul.

Infinitul

Ultimii 20 km se scurg foarte greu, deși continui să alerg pâș-pâș.

Pe un drum în pădure văd în fața mea o alergătoare care tocmai primise de la echipa ei o felie de pepene roșu și mânca de zor. Când trec pe lângă ea, mai că nu-i fur o mușcătură, așa poftă îmi face. :))

După km 202, calculez intens kilometrii rămași. Sunt cei mai lungi 8 km din viața mea!! Poteca șerpuiește moale, în sus, în jos, în sus, pe după case, printre garduri și tufișuri, paralel cu șoseaua, pe lângă cafea ferată, ca o linie infinită.

Partea și mai frumoasă e că începe să plouă mărunt. De-abia acum îmi dau seama ce noroc am avut că nu a plouat deloc toată ziua. Deja nu mai contează, îi dau înainte și nu mă mai opresc din alergat. Să merg nu aș fi avut răbdare…

Într-un final, recunosc în față parcul din Balatonfured și traseul care mi-e atât de cunoscut de la concursul Ultra Grande Amore din februarie. Acum plouă și aleile sunt pustii. La o terasă de pe margine e lume adunată, bucurându-se de un brunch gustos, cu muzică bună.

Trece iar o infinitate de timp și drumul mă duce pe o stradă dreaptă, lungă, lungă, dar mai populată. Încerc să-mi dau seama pe unde va merge traseul până la Annagora Aquapark, unde știam că e finișul. Ajung aproape de parcarea de unde s-a dat startul, mi se scanează cipul și mă simt un pic pierdută.

Over and out!

Câțiva pași. În fața mea e covorul albastru de finiș. Văd surprinsă panglica cu numele meu. Îmi dau seama că am reușit 🙂

Mă simt ușurată și relaxată, dar tot nu-mi vine să cred. Aflu că timpul meu oficial este 27:45:48. Eu calculasem la un pic sub 29 de ore, dar se pare că avântul de pe ultimii zeci de km mi-a oferit un avantaj. Am fost pe locul 21 din 45 de alergătoare la start și locul 107 din 304 participanți la general.

Trăgând linie la rece, nu pot să nu compar cursa asta cu cea de anul trecut. Deși am avut dificultăți în ambele situații, acum le-am gestionat mai bine. De ce acum am reușit să trec peste probleme? Am avut răbdare, mi-am dat timp să-mi revin, iar apoi am mâncat chestii mai light, nu mi-am umplut imediat stomacul cu roșii, măsline și cașcaval, ca anul trecut. După ce m-am simțit mai bine, a ajutat faptul că am alergat constant, doar cu mici pauze, iar mușchii nu și-au ieșit din ritm.

Sunt bucuroasă că am reușit să trec peste dificultăți (cu ajutorul cartofilor fierți și al lui Edi, cel mai bun suport, fără de care nu aș fi izbândit) și am trăit momente magice în alergare, chiar și cu mulți km la bord. Ultrabalatonul e cu siguranță un concurs special.