Stau pe canapea și citesc o carte polițistă, dar de fapt gândurile îmi zboară la Ultrabalaton, concursul de alergare unde am abandonat de curând. Am renunțat prea repede? Puteam să mai fac ceva? Să fi continuat, chiar dacă nu mă încadram în timpul limită de 31 de ore?

Aventura mea la Ultrabalaton s-a terminat anul acesta cu DNF (did not finish) la punctul de alimentare de la km 126 din cei aprox. 210 km ai competiției.

Acum, după câteva zile, când aproape totul a revenit la normal și amintirile neplăcute s-au evaporat, parcă decizia retragerii din concurs nu mi se mai pare așa justificată cum era la acel moment. Sigur, eu știu că am luat cea mai bună decizie pentru mine și sănătatea mea, pe termen lung, dar mintea rumegă multe „poate-uri”, așa, ca să-mi facă în ciudă.

Hai că deja sună a dramă, când de fapt nu e. E mai degrabă o comedie neagră cu gust de portocale și (prea mulți) biscuiți.

Dar să o luăm cu începutul.

*Cei care nu aleargă ultramaratoane sau nu aleargă: continuați cu grijă :))

Despre Ultrabalaton

Am auzit de Ultrabalaton acum mulți ani, când încă nu făceam ultra. Între timp, m-a prins microbul alergărilor pe distanțe foarte lungi și mi-a revenit în atenție, pentru că, spre deosebire de ultramaratoanele de 6, 12 sau 24 de ore, unde se aleargă pe bucle mici, aici e un traseu unic de 210 km în jurul lacului Balaton din Ungaria, cu pornire din Balatonfured. Ceea ce, desigur, are avantaje și dezavantaje: peisajul e mai variat, dar organizarea logisticii e mai dificilă.

Ultrabalaton are un renume de concurs dificil, din cauza traseului când sus, când jos și a soarelui arzător. Am cules impresii de la cei care au mai participat, m-am uitat la clipuri și vloguri filmate pe traseu, așa că m-am pregătit mental de o diferență de nivel consistentă.

Mă laud mereu că nu-mi place să am bagaje mari când merg undeva, dar acum am făcut o excepție :)) Am luat la haine de alergare cât să-mi ajungă pentru o lună – inclusiv 3 perechi de mănuși. Pe prognoza meteo am stat cu ochii ca pe butelie și am constatat șocată că se anunța ploaie în ziua concursului. Eh, la ce mă așteptam? Primele mele trei concursuri de alergare pe anul ăsta au fost toate cu ploaie, trendul trebuie să continue!

La fața locului

De când mi-am ridicat kitul, m-am simțit foarte emoționată. Ia te uită, organizatorii s-au gândit la tot – dacă ne dăm duhul pe traseu, măcar să avem cu noi o lumânare. Serios, chiar am primit două lumânări mici în kit… Probabil aveau o explicație, nu știu, dar mi s-a părut oricum ciudat :)).

Mi-a plăcut zona expo de la Annagora Aquapark, cu multe standuri cu produse sportive, de la băuturi și batoane până la haine, pantofi și accesorii, inclusiv un stand cu produse personalizate Ultrabalaton.

Este un concurs cu foarte mulți participanți pentru că, pe lângă proba individuală, care presupune parcurgerea celor 210 km de către o persoană, există și proba pe echipe – ștafete de 2 până la n persoane, care aleargă pe rând ca să acopere traseul.

În mare, se aleargă pe pista de biciclete din jurul lacului, dar în unele locuri se deviază un pic. Pe parcursul cursei, concurenții pot fi însoțiți și pot primi ajutor de la bicicliști – fie înscriși (contra-cost), cu număr și acces la punctele de alimentare, fie… neoficial.

Am apreciat că ședința tehnică a fost și în engleză, ocazie cu care am putut clarifica unele detalii, cum ar fi că alergătorii pot primi suport și de la cineva cu mașina din orice punct de pe traseu. Suport, nu transport, da? 😀

Eu am avut norocul să-l am din nou pe Edi ca suport de încredere, cu multă voie bună, încurajare, responsabil cu logistica și excel-urile, șofer & biclicist și, mai ales, translator. :))

Începe aventura!

Mi-am imaginat acest concurs ca pe o aventură. M-am bucurat că am fost acolo, la linia de start, chiar și cu norii pândind deasupra noastră și sunt tare recunoscătoare pentru fiecare moment petrecut în cursă. Traseul (cât l-am parcurs, desigur) mi-a plăcut mult de tot, iar urcările nu mi s-au părut tragice.

E un traseu capricios, da, însă în cazul meu planul a fost să alerg cu un ritm pe care să-l simt foarte lejer, iar pe urcările mai grozave să merg. Așa că am simțit-o ca pe o cursă tihnită. Știu că pare o contradicție în termeni – alergarea și tihna, dar la această cursă mi-am propus să-mi dau tot timpul necesar și să iau pauză când e nevoie.

De-asta am alergat foarte relaxată chiar și când au fost reprizele de ploaie; știam că mă voi schimba de hainele și pantofii uzi, așa că m-am bucurat în continuare de alergare de sub pelerina de ploaie care și-a dat silința, dar n-a prea făcut față răpăielii.

Am fost bine dispusă și cu ochii în patru la peisaj, la casele cochete, dar și la asfalt, să nu mă împiedic. O mare bilă albă pentru faptul că n-am văzut deloc pe traseu câini sau alte lighioane 😀

Am făcut un plan de nutriție cu destul de multă mâncare “solidă”, ca să zic așa, în special biscuiți, covrigei și jeleuri, pe lângă geluri și iso (desigur, am plimbat din nou orez fiert după mine și din nou degeaba). Când mi-am împachetat mâncarea, am avut un gând că e prea multă, ca volum, dar l-am alungat în ideea că o să adaptez pe parcurs. Ei bine, adaptatul n-a mers.

Pe la km 65-70, stomacul s-a gândit că a muncit prea mult, l-a luat amețeala și a început să refuze mâncarea. Am dat-o pe mers fix pe o porțiune unde era o coborâre drăguță, minunat de alergabilă și am continuat câțiva kilometri buni cu plimbarea.

Nu e prima dată când fac greșeala asta la un ultra: se pare că n-am găsit încă un echilibru între geluri și biscuiți & co, iar prea multe alimente solide strică feng shui-ul, deși le-am folosit și la antrenamente. La următorul ultra o să experimentez cu mai multe geluri 😀

Revenind la Ultrabalaton, desigur că am început să caut soluții. Cu ocazia asta, m-am uitat mai atentă la punctele de alimentare și am văzut că au destul de multe chestii (banane, covrigei, biscuiți, fructe uscate, cașcaval, măsline, jeleuri, roșii, pâine cu unt, pâine cu gem, săruri, dextroză, magneziu, în unele puncte paste și orez etc.), însă nimic nu-mi făcea cu ochiul. Nu au ajutat nici portocalele, care de obicei mă revigorează la ultra. Nici de apă sau iso nu mai aveam chef. Am zis că mă așez un pic în mașină să-mi revin (Mașina a stat pe loc în tot timpul ăsta, în caz că aveați vreun dubiu :D).

Fiind între punctele de alimentare, am decis că o să merg până la următorul checkpoint și o să văd apoi ce o să fac. Când m-am dat jos din mașină, am simțit vântul răcoros și am zis că încerc să alerg. Surpriză! Îmi trecuse durerea de stomac, picioarele erau în formă și mă simțeam ca nouă, așa că am reînceput să alerg cu un licăr de speranță. Se înnoptase de-a binelea și traseul era aproape pustiu – cât am mers, mă depășiseră o grămadă de alergători.

Mi-a revenit pofta de alergat și am reușit să mă mai bucur de câțiva kilometri înainte ca licărul de speranță să se stingă în noapte; stomacul a recidivat și până și gândul de a bea apă mă îngrețoșa. M-am gândit că nu aveam cum să mai fac cei 84 de km rămași până la final în 13 ore doar mergând. Plus că mers lent și lipsă de mâncare la ora aia ar fi însemnat pentru mine adormit din picioare, lăsând la o parte un „mic detaliu” periculos: deshidratarea. Oi fi eu suficient de nebună cât să alerg ultra, dar nu atât de nebună încât să-mi asum riscuri aiurea. În zonă sunt locuri mai faine de văzut decât spitalul 😀 (spoiler: am vizitat o cetate superbă zilele următoare).

Trăgând linie…

La punctul de alimentare de la km 126 am predat armele, dar pentru că acolo nu era punct de scanat cipul, ultimul punct înregistrat oficial a fost la km 121.

Nu știu cum aș fi procedat dacă nu aș fi avut mașină și suport și ar fi trebuit să aștept după organizatori cu transportul. Poate aș fi decis să merg mai departe?

Ironia e că în afară de stomac totul a mers foarte bine. Nu am făcut deloc bășici la picioare, iar unghiile sunt la locul lor, deși am alergat prin ploaie și băltoace destul de mult. M-am mirat și eu, dar cred că a ajutat schimbatul șosetelor de vreo 2 ori și a unei perechi de pantofi.

Chiar dacă a fost vânt noaptea, m-am schimbat la timp în haine mai groase și nu am suferit deloc de frig (mi-am învățat lecția de la un alt ultra unde am cam dârdâit). Acum mi-am pus vreo patru straturi pe mine, deși în mod normal nici iarna la -10 grade nu m-aș îmbrăca așa :))

Misiunea de biciclist însoțitor pe tot traseul mi se pare foarte dificilă, mai ales dacă vine o ploaie, cum a fost cazul anul acesta. Și chiar și fără ploaie, sunt destule bagaje de cărat, asta pe lângă statul în șa atâta timp. Mă bucur că Edi a avut inspirația să vină cu mașina și îi sunt extrem de recunoscătoare pentru toată susținerea dinainte, din timpul și de după cursă. Și din viața de zi cu zi, că asta e cea mai importantă 🙂 Cred că e incredibil de greu să faci traseul fără niciun fel de suport, chiar dacă organizatorii asigură transportul unor bagaje în câteva puncte de pe traseu.

După cursă, stomacul meu și-a revenit fără probleme, iar acum aștept cu nerăbdare deschiderea înscrierilor la Ultrabalaton 2025 :))

Între timp urmează și alte concursuri, iar ca încheiere las un gând inspirat de Elif Shafak, dar adaptat la alergare:

Dacă ești același om înainte și după ce ai alergat un ultramaraton… înseamnă că nu ai alergat destul. 🙂