“Primii 10 km sunt o minciună”. Cu gândul ăsta am luat startul la UVT Liberty Marathon Timișoara, unde m-am înscris din nou la proba de maraton. Cu mai puțin antrenament specific față de anul trecut, dar cu această lecție de realism primită la o cursă din 2022, pe care n-am uitat-o și am aplicat-o aici. Mi-a prins bine.

Știam că de PB nu poate fi vorba – ar fi însemnat un pace de sub 5:00 min/km, așa că mi-am propus să încerc un 5:10-5:15 și să mai ajustez pe parcurs. Pe scurt, să alerg în funcție de ce am antrenat, nu în funcție de inspirația de la început.

“Dar ce bine mă simt, hai că alerg acum la început cât mă țin picioarele, să recuperez pentru când voi fi mai obosit.” E un gând care mă atrăgea ca un cântec de sirenă înainte de experiența din 2022 și pe care sunt sigură că mulți alergători îl aud în cap la startul unei curse. Acum l-am neglijat pentru că, așa cum ziceam la început, primii 10 km dintr-un maraton sunt o minciună. Crezi că ești Zorro, când, de fapt, ești doar fresh și simți vibe-ul bun de la start, plus că în jurul tău sunt o grămadă de alergători rapizi (nu mai contează că ei aleargă 10 sau 21km, iar tu 42). Situația se schimbă însă după niște km, când vine “nota de plată” pentru spinturile de început. În oboseală, de obicei.

Nu spun că a fi temperat cu viteza în primii km e secretul succesului unui maraton! Poate pentru unii alergători chiar funcționează un start în forță și pot menține mai ușor pace-ul. Poate altfel se demotivează și nu reușesc să dea tot ce au mai bun la o cursă. Însă cred că un pace realist la început ajută mult. Realistul acesta e în funcție de ce a antrenat (sau nu) fiecare, de cum te simți în ziua respectivă, de condițiile de cursă etc. Pentru mine a fost o lecție valoroasă („nota aia de plată” de care ziceam a fost scumpă) și acum m-a ajutat să mă simt mai bine la alergare.

Evident, nu mi-a fost ușor să mă temperez, mai ales că eram depășită într-o veselie. Nici nu m-am temperat de tot, în sensul că am coborât pace-ul urmărit la 5:05-5:10, însă zic eu că a fost un obiectiv bun.

Primii 21 km am încercat să mențin un ritm confortabil; kilometrii ăia rapizi pot veni în a doua jumătate a cursei fără nicio problemă. Nu am avut o alergare perfectă, au existat momente în care mi-a fost greu (cine nu are astfel de momente la un maraton?), dar am avut suficientă energie pe ultimii kilometri și asta m-a bucurat.

Am fost atentă să-mi iau gelurile cam la 30 de minute, să beau suficientă apă și electroliți și să mai zâmbesc la voluntari și fotografi. Că tot am adus vorba, voluntarii aflați la încurajare au fost minunați și plini de energie. În plus, i-am văzut în mai multe puncte de pe traseu, ceea ce a ajutat mai ales pe ultimele două ture, când au rămas puțini alergători în jur.

Ca și anul trecut, am bobinat pe o buclă de 10,5 km, pe care am parcurs-o de 4 ori. Mie îmi plac traseele repetitive, așa că nu mă deranjează că am trecut de mai multe ori prin aceleași locuri, ba chiar mi se pare confortabil, într-un fel, pentru că știu ce mă așteaptă – eventuale denivelări în asfalt, vreo dală buclucașă sau un punct de alimentare strategic. Pe ceas mi-a ieșit distanța de 42,76 km, la un pace de 5:04.

Per total, cursa mea a fost destul de constantă. Timpul pe fiecare tură de 10,5 km, conform cronometrării oficiale:

• Lap 1: 54:08
• Lap 2: 53:46
• Lap 3: 54:15
• Lap 4: 54:10

Rezultatul final – 3:36:19 e cu vreo 5 minute mai slab decât PB-ul meu pe maraton, făcut tot aici în 2024. Am fost pe locul 6 din 20 la Open Feminin, locul 4 la categoria de vârstă 31-45.

Pe scurt, cursa asta nu a fost despre obiective ambițioase, ci despre aplicarea unor lecții învățate – mici, dar care fac diferența dintre o alergare cu energie și bucurie și una doar de supraviețuire.