Pentru că articolul cu 10 locuri de văzut în Bucureşti este foarte citit şi căutat, am zis că e momentul pentru o continuare. Aşadar, iată încă o listă de colţuri faine de vizitat în capitală, într-un fel de top subiectiv (click pe poze pentru a citi mai multe):
Am inaugurat oficial sezonul vacanţelor cu o premieră: o escapadă de un weekend în capitala Belgiei, ţară în care nu mai ajunsesem până acum. Bruxelles m-a întâmpinat cu o atmosferă rece şi neprimitoare, în rafale de ploaie asortate cu vânt. Apoi am mâncat nişte ciocolată şi mi-am dat seama, pentru a nu ştiu câta oară, că aparenţele pot fi înşelătoare 😀
Însă în articolul ăsta n-o să vă povestesc despre ciocolată, ci despre un colţişor extraordinar din Bruxelles, descoperit întâmplător, dar de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Se numeşte Le Pain Quotidien şi e un fel de bistro-brutărie care poate candida cu succes la titlul de “paradisul gurmanzilor”. Fiind o vacanţă atât de scurtă, n-am prea stat locului, ci m-am aflat mai tot timpul în mişcare, încurajată şi de gradele cu plus. Însă aici chiar mi-am dorit să mă opresc pentru un prânz târziu, după hoinărit jumătate de zi pe străzile pietruite ale Bruxelles-ului. Printre vitrinele splendide din Galeria de la Reine, am zărit acest loc cu aer franţuzesc şi interiorul scăldat într-o lumină caldă, primitoare m-a atras imediat. Continue reading
După o primă vizită la cafeneaua Therapy, într-o seară ploioasă de noiembrie, am revenit în minunatul colţişor verde, de data asta în miez de zi (am profitat de beneficiile freelancing-ului :D). M-am bucurat să constat că spaţiul este şi mai luminos decât mi-l aminteam eu, probabil şi datorită luminii naturale, care acum se revărsa din belşug prin ferestre, mângâind pereţii cu delicateţe.
Şi de data asta am început vizita cu un tur al cafenelei, curioasă şi entuziasmată să redescopăr micile detalii delicioase şi verdeaţa care o îmbracă atât de plăcut. Am găsit aceeaşi atmosferă destinsă, în care simţi că te afunzi ca într-o pernă moale, cu miros familiar şi confortabil (că tot am adus vorba, la Therapy îmi plac tare mult pernuţele pestriţe, „împrăştiate” pe canapelele din lemn). Nu era multă lume, iar în fundal se auzea o muzică discretă ce îmbia la relaxare, aşa că am putut să surprind în voie felurite cadre. Continue reading
Ce faci când cheful de vacanţă te trage de mânecă, dar mai e ceva timp până să pleci în concediu? Simplu, plănuieşti o escapadă prin apropiere de casă, care să-ţi potolească temporar dorul de umblat hai-hui. Asta am făcut eu zilele trecute, după ce am descoperit întâmplător pe Facebook un colţ de vis, la doar 50 km de Bucureşti. Este vorba despre Conacul Manasia, situat în localitatea cu acelaşi nume din judeţul Ialomiţa, aproape de Urziceni.
Fotografiile de pe site erau ireal de frumoase, aşa că am profitat de vremea bună şi am pus la cale o plimbare la conac. Am telefonat pentru mai multe detalii şi m-am bucurat să aflu că domeniul se poate vizita în timpul săptămânii; fără să mai stau pe gânduri, am făcut rezervare pentru un tur ghidat. Am ajuns la Manasia pe după-amiază, un pic adormită de căldura nefirească pentru jumătatea lui ianuarie.
Am deschis un document Word în ideea de a scrie un articol pentru o colaborare, dar mi-am dat seama repede că nu am chef de subiectul respectiv, aşa că am zis să vă povestesc despre un restaurant drăguţ unde am fost de curând: Barca – Prietenii şi hrana vie.
După nume, v-aţi prins probabil care e specificul locului. La Barca se servesc în special preparate raw vegan (crude) extrem de delicioase, cu ingrediente sănătoase şi în combinaţii inedite. În meniu există şi destul de multe mâncăruri preparate termic, însă fără lapte, ouă, carne. Totuşi, eu zic că şi carnivorii vor găsi ceva delicios pe placul lor, dacă scapă de prejudecata că “orice masă trebuie să conţină carne”.
“Brânza” şi “smântâna” sunt făcute din caju sau seminţe de floarea soarelui, iar “laptele” din migdale. Cu toate astea, din meniu nu lipsesc… friptura cu cartofi prăjiţi, drobul sau ciorba de burtă. Între ghilimele, desigur. Vă las pe voi să descoperiţi surpriza. Continue reading
În Ravenna am ajuns cu trenul (vreo 7 euro biletul), aproape de prânz, când întreaga suflare se afla la masă sau la vreo siestă. În orice caz, nu pe străzi, care erau cam pustii. Se pare că în Italia, şi sfinţii iau prânzul în tihnă. Altfel nu-mi explic de ce până şi bisericile sunt închise între 12:30 şi 15:30, în ton cu magazinele… Asta am păţit când am vrut să vizitez domul, aşa că m-am lăsat păgubaşă şi am plecat în descoperirea altor locuri faine.
Din Bologna am făcut o vizită de o zi la Ferrara, localitate care avea avantajul de a fi destul de aproape, cam la o jumătate de oră de mers cu trenul. În plus, există destul de multe curse între cele două oraşe, iar biletele sunt accesibile ca preţ (în jur de 4,5 euro).
Nu ştiam la ce să mă aştept când am ieşit pe poarta gării din Ferrara şi m-am îndreptat spre centru. Am descoperit un oraş micuţ, în stil medieval, cu extrem, dar extrem! de multe biciclete, ţâşnind cu viteză din toate direcţiile. Deşi nu aveam hartă, a fost foarte uşor să ajung în inima oraşului, lăsându-mă ghidată de indicatoarele turistice. Cu riscul de a părea superficială, trebuie să recunosc nu îmi propusesem să vizitez muzee sau să cutreier palate. Mi-am dorit exclusiv să mă bucur de arhitectura oraşului, de atmosfera sa şi de câteva clădiri şi parcuri descoperite pe net, care păreau pe gustul meu. Continue reading
Ca o iubitoare de panorame ce sunt, la Bologna nu aveam cum să ratez o urcare în Torre Asinelli, pentru a vedea cum se prezintă roşcata de sus.
În perioada medievală, Bologna număra multe zeci de turnuri, acestea fiind o modalitate prin care familiile bogate îşi arătau puterea; în plus, aveau rol militar şi strategic. Din acestea, în prezent au mai rămas puţin peste 20, cele mai celebre fiind Asinelli (cel înalt) şi Garisenda (mai mic), aflate unul lângă altul, în Piazza Ravegnana. Numele lor provin de la familiile care le-au construit. Asta se întâmpla în secolul al XII-lea, iar de atunci cele două turnuri veghează oraşul cu răbdare, trecând şi prin ceva restaurări. Continue reading
A doua oară în Bologna. De data asta gata s-o savurez cu răbdare, în 5 zile pe care mi le-am dorit, mai presus de orice, relaxante. Fără “trebuie”, “musai” sau trezit la o anumită oră. Îmi făcusem totuşi o listă cu locuri de bifat, însă n-am prea folosit-o, pentru că ajunsă la minunatul B&B unde am avut cazare, am primit o hartă cu obiective faine, atât din cele turistice, foarte cunoscute, cât şi spaţii frecventate mai mult de localnici. Harta o găsiţi online aici, în caz că vă pregătiţi de o escapadă la Bologna 😉 O recomand cu entuziasm, datorită ei am ajuns în nişte locuri minunate!
Pe scurt, Bologna NU e perfectă. Nu e un oraş ca scos din cutie, aşa că “puritanii” care preferă locurile extra-curate, clădirile trase cu linia şi casele ce arată nou-nouţ vor fi dezamăgiţi. Porticurile atât de celebre sunt pe alocuri mâzgălite cu grafitti, mai dai peste câte-un cerşetor la colţul străzii, iar unele zone par de-a dreptul anarhice. În plus, am nimerit într-o perioadă în care se fac tot felul de reabilitări de pieţe, clădiri şi drumuri, aşa că inclusiv în centru era un pic dezordine. În schimb, te poţi bucura de jocuri de forme şi culori – roşu, portocaliu, cafeniu, galben auriu. Bologna e o rebelă hippie pe care nu te poţi abţine să n-o priveşti, deşi ţi se pare un pic ciudată. La asta se adaugă, desigur, stilul italian, cu verva sa inconfundabilă.
Am profitat de seara de duminică petrecută la Verona ca să-mi dezmorţesc picioarele după maraton şi am decis să urc în Torre dei Lamberti, turnul care se arată măreţ în Piazza Erbe.
Turnul are 84 de metri înălţime şi a fost construit în secolul al XII-lea de familia – aţi ghicit! – Lamberti. În secolul al XV-lea a trecut printr-un proces de restaurare, iar în anul 1779 s-a adăugat ceasul. Eu însă n-am intrat aici (doar) pentru istorie, cultură sau arhitectură, ci cu gândul la o panoramă superbă asupra Veronei, după priveliştea admirată de la Santuario Nostra Signora di Lourdes şi Teatro Romano.
Am profitat de voucherul de reducere primit la maraton şi am plătit 1 euro în loc de 8 euro, cât era taxa de acces în turn. Deşi era şi un lift, am zis să fiu curajoasă şi să aleg treptele; după 42 km alergaţi în acea dimineaţă, am zis că va fi o nimica toată. A fost o urcare lungă, dar într-un final am ajuns sus. Acolo, soarele începea deja să-şi împrăştie lumina caldă de apus şi deşi fusese o zi cam întunecată, iată că pe final m-am bucurat şi de ceva raze mai blânde. Continue reading
