Mă uit hipnotizată la lumina proiectată pe jos de frontală, încercând să nu adorm și să rulez în minte un citat motivațional, ceva, dar tot ce simt e durere la fiecare pas. Iar când calc pe pietricele care se găsesc din belșug pe drum, parcă merg pe cioburi.
Game over.
După 92 km așez numărul de concurs pe masa de alimentare de la Valea Stânii, mă apuc să mănânc nectarine cu brânză și vreau să neglijez durerile din tălpi – lucru pe care îl făceam deja de peste 35 km. Voluntarii îmi par un pic mirați, mă întreabă dacă sunt sigură că vreau să abandonez, când mai sunt doar 16 km până la finiș. Le spun că da, am tălpile pline de bășici și nu am cum să continui.
Am așteptat cu nerăbdare ultramaratonul de la Ciucaș. Cu așa mare nerăbdare, că am avut cazarea rezervată cu peste jumătate de an înainte. E cursa mea trail preferată, de-asta am și vrut să alerg aici primul ultra montan, după 3 ani la rând în care am participat la proba de maraton.
