La majoritatea curselor de alergare montană am observat că se găsește câte o minte “creativă” care pune pe ultima parte a traseului o urcare de-ți vine rău. La Maratonul Montan Rafael însă n-a fost cazul. Aici, cireașa de pe final a fost… o coborâre pe frunze 😀

Dar să începem cu începutul.

La Maratonul Montan Rafael 2018 am ales cursa de semimaraton, cu gândul la o alergare lejeră la final de sezon de trail. Anul acesta, organzatorii au schimbat puțin traseul probei față de ediția precedentă și l-au dus până pe vârful Măgura Codlei (1292 m), iar diferența de nivel a fost de 1237 m. 

Nu mai fusesem pe munte într-un stadiu atât de avansat al toamnei, când pădurile își iau ținute în galben, roșcat, cafeniu, accesorizate cu pete din verdele verii. Văzusem deja în fotografiile de la marcarea traseului cât de frumos arată peisajele, așa că ziua dinaintea cursei m-a găsit cu energia și nerăbdarea pân’ la cer.

Entuziasmul de la start

Dimineața ne-a întâmpinat răcoroasă, dar cu soare. Am găsit ușor drumul spre zona de start, aflată pe buza orașului Codlea, răsunând deja de muzică. Maratoniștii luaseră startul la ora 9:00, iar acum, la 11:00, era rândul nostru, al celor de la semi, să începem aventura alergării prin pădurile și munții Codlei.

Traseul a debutat cu o potecă pe lângă case, apoi o urcare lină pe coline, pentru ca apoi să se afunde în pădure. Vin și primele urcări mai serioase, iar eu încerc să păstrez ritmul destul de alert cu care m-am avântat în cursă, la gândul că sunt doar 21km.

Vremea e perfectă. Urc susținut, mai depășesc pe unul, pe altul și îmi dau seama ce dor mi-era de cursele astea montane, de alergatul pe pământ, la umbra copacilor, de aerul curat. Asta până când vine o coborâre mai abruptă, tapetată cu pietre, frunze și rădăcini, iar toți cei pe lângă care trecusem mă depășesc cu grație, în timp ce eu mă chinui să nu îmbrățișez praful, încordându-mi picioarele.

În fine, revine (aproape) platul și îmi regăsesc cât de cât echilibrul. Acum alerg pe malul lacului, pe cărarea îngustă și înclinată, iar din depărtare se aud încurajările voluntarilor.

Nu mi-am mai luat bidon cu apă la mine, așa că am așteptat cu nesaț punctele de alimentare și hidratare, unde m-am înfruptat din banane, struguri și mere.

Alerg ce mai alerg și începe urcarea spre vârful Măgura, porțiunea nouă pentru traseul de semimaraton. Urmează multe pietre, iar mie îmi place maxim escalada asta!

Vorbesc serios. Chiar dacă suflu din greu, avansez ca o maimuțică veselă, sprijinindu-mă de stânci, crengi și pământ. Amestecul de soare și vânt îmi priește. Urcarea asta îmi amintește de cea de la maratonul Ciucaș, dar nu e momentul să devin nostalgică pentru că dau peste o zonă cu vedere la o mică prăpastie, deci trebuie să fiu cu ochii în patru. Oricum, a fost partea mea preferată din toată cursa, mă bucur că organizatorii au introdus-o și la semi.

Ajung cu bine în vârf și mi se spune că gata, de-acum e numai coborâre până la finiș! Wellll, pentru mine asta nu e neapărat o veste bună :))

Patinaj pe frunze galbene

Istoria se repetă. Toți alergătorii pe lângă care trecusem la urcare își iau acum “revanșa”. Plus alții din spate, care se duc încrezători la vale, pe serpentinele acoperite de frunze galbene și crocante.

Eu de-abia stau în picioare, darămite să mai și alerg, iar zenul meu s-a evaporat cu totul, deși până la final nu mai sunt mulți kilometri.

Mno, hai să schimbăm strategia. Mă așez în fund pe frunze și mă las să alunec la vale. Pământul nu opune nicio rezistență și mă duc ca pe derdeluș, în scrâșnet de frunze. Yuhuuuu!

Sunt așa entuziasmată de găselnița mea că îmi scapă din vedere două lucruri:

1. Pe sub frunze sunt pietre (au!)
2. Nu mai văd marcajele – ceea ce înseamnă că m-am abătut de la traseul cursei

Din păcate, s-au luat și alți alergători după mine (în picioare), așa că trebuie să ne reorientăm cu toții spre poteca marcată cotind printre arbuști încăpățânați și grămezi de frunze în care intrăm până la glezne.

Într-un târziu găsim drumul bun care, surpriză! e tot o coborâre abruptă 😀 Mă înfig în ea și încerc să fac uz de gravitație fără să mă răstorn în praf. Chiar dacă picioarele mele protestează sub asaltul bășicilor, mă încurajez că finalul e aproape. Văd voluntarii care ne încurajează că mai e puțin, se simte în aer atmosfera animată de la finiș.

La 3 ore 4 minute de la start trec pe sub poartă zâmbind.

Tocăniță și cea mai bună muzică

După câteva poze și savurat mere, struguri și prune, văd că e gata și masa. Tocănița picantă de cartofi și cârnați, gătită la un ceaun uriaș, a fost împărțită cu generozitate și voie bună.

Între timp continuă să sosească alergători de la maraton și de la semi, unii aflându-se pentru prima dată la o astfel de ispravă, alții mai experimentați. Cred că a fost prima dată când am stat să privesc venind alegătorii de la o cursă și am deslușit pe fețele lor tot felul de emoții: bucurie, oboseală, încântare, energie, ușurare. Organizatorii n-au impus un timp limită și au așteptat la finiș toți participanții, cu același vibe de sărbătoare.

Nu știu cum s-a nimerit, dar muzica a fost fix pe gustul meu – mai toate melodiile pe care le-am auzit erau printre preferatele mele sau sunau pur și simplu foarte bine.

Inițial, în lista cu rezultate online eram pe locul 3 la feminin din 43, dar dintr-o greșeală prima fată fusese trecută în clasamentul masculin, așa că până la urmă am fost pe 4 :)) Cu ocazia asta am stat mai mult în zona de start/finiș, m-am încălzit la foc și am mai socializat cu lumea. A, și am dat gata a doua porție de tocăniță încă fierbinte 😀

O parte dintre alergători au bifat în ziua următoare și Festivalul Sport Montan Săcele, aflat la o aruncătură de băț de Codlea. Eu am ales leneveala.

Concluziile

Traseul de semimaraton mi s-a părut accesibil per total și destul de alergabil, chiar dacă nu a fost floare la ureche. Aș zice că e potrivit și pentru începătorii într-ale curselor montane.

Kitul de participare m-a luat prin surprindere: o sacoșă plină-ochi cu suplimente alimentare, produse cosmetice și de îngrijire (sponsorul a fost o companie farmaceutică). Mai rar așa kit bogat.

Mi-a plăcut atmosfera prietenoasă a cursei și am apreciat faptul că oamenii speciali susținuți de Fundație ne-au oferit medaliile și au fost implicați în eveniment. Poate știți deja că Maratonul Montan Rafael este o inițiativă a Fundației Rafael din Codlea, apărută din dorința de a strânge fonduri pentru persoanele cu dizabilități din zonă, în același timp oferind alergătorilor ocazia să admire frumoasele peisaje ale zonei.

Dacă până acum Codlea era pentru mine sinonim cu serele de flori, de-acum o să asociez acest oraș cu Maratonul Rafael și comunitatea de oameni inimoși care fac bine cu bucurie.

La una dintre edițiile viitoare sper să mă întorc la Codlea pentru maraton. Poate mă împrietenesc și cu acele coborâri aspre.