Amintirea mea marcantă de la cursa Cozia – ediția 2016 a fost porțiunea de final, când eu credeam că se termină și m-am trezit cu ditamai urcarea în față.

Cu gândul la urcarea asta m-am înscris iar la Cozia Mountain Run, tot la proba de 30km.

Ia să vedem: cum o să mi se pară traseul, după 3 ani?

În 2016, Cozia a fost printre primele mele curse montane; acum am mai acumulat experiență pe munte (chiar dacă ea se reduce, în mare parte, la competiții de alergare, nu și la antrenamente sau trasee, din păcate).

În dimineața cursei m-am trezit liniștită, ca și cum nu urma o alergare, ci leneveală toată ziua. Deși erau doar 30km, iar pe cer nu se vedea niciun nor, mi-am luat totuși rucsac cu bidon de apă, geacă, folie de supraviețurie etc., ca să fiu sigură că nu-mi lipsește nimic.

Am ajuns în zona de start puțin după ora 8, dar acolo am găsit deja animație, multă culoare și veselie. După clasicul drum la toaletă (cât încă nu e coadă), plus câteva vorbe schimbate cu alergători cunoscuți și necunoscuți, vine momentul startului.

Traseul ne duce pe șosea și continuă pe drumul spre mănăstirea Turnu. Iată că apar și primele urcări, când încerc să păstrez un ritm susținut, deși lipsa antrenamentelor cu diferență de nivel își spune deja cuvântul. Nimic nou, nu?

Alergare. Sau nu

Vine la un moment dat un drum forestier de un fals plat fantastic, unde parcă mi-e nu-știu-cum să nu alerg, dar dacă accelerez, gambele se resimt imediat. Alternez mers cu alergat în reluare și o duc așa, șontâc-șontâc, tot depășind alergători care apoi mă depășesc la rândul lor. Sunt mega-atentă să nu mă împrăștii pe jos, ca la alte curse. Din toată alergarea, porțiunea asta mi-a dat cele mai mari bătăi de cap (și de picioare) și m-a stors cel mai tare de energie.

Nu că urcările ar fi fost floare la ureche! Dar măcar acolo știu care-i treaba, urc constant, încercând să ignor gânduri de genu’: „Pfuai, ce mă ustură gambele!” Nu neapărat cu succes.

Deși temperaturile sunt indecent de ridicate, măcar traseul e în mare parte pe la umbra pădurii, iar asta îl face mai suportabil. Micile porțiuni prin soare mi s-au părut ca și cum cineva ar fi deschis brusc ușa unui cuptor, iar eu stau fix cu capul în el.

Într-un final ajung la punctul unde traseul Cozia se desparte de Stânișoara și îmi zice un voluntar că sunt printre primele fete. Da, doar că până la finiș mai e…

Începe o altă urcare, noroc cu vântul care taie puțin din căldură. În fața mea e o fată care urcă sprinten, în timp ce eu încerc să nu mă clatin prea tare de oboseală.

Trece și asta, iar într-un final văd în zare cabana Cozia și am acel sentiment de “Yuhuuu! Am mai bifat un punct”.

Îmi mai spun diverși alergători și voluntari că sunt pe podium, dar ceva mă face să fiu rezervată.

Pe coborârea abruptă care urmează, culmea, nu mi-e frică și pășesc sigură peste pietre și crengi de copaci, cu ceva dezechilibre. Încerc să înaintez continuu, că dacă m-aș opri, simt că mi s-ar risipi curajul și energia. Totuși, mă dau la o parte și las câțiva oameni mai energici să treacă, inclusiv o fată.

Observ brusc că mi s-a dezlegat șiretul și zic că ar fi cazul să mă opresc să mi-l leg. În secunda doi alunec, cad în fund și mi se pune și o crampă micuță.

În fine. Rezolv cu șiretul buclucaș (nu mai pățisem asta într-o cursă), mă ridic și îi dau înainte.

Pacer-ul intră în scenă

La un moment dat, simt o respirație accelerată în spatele meu și văd un cățel cu zgardă că mi-o ia înainte, cu limba atârnată de un cot. Ia uite, am și pacer!

Câinele e în formă bună și pare că știe traseul. Se oprește răbdător când eu ezit, în căutarea marcajului de cursă, ca și cum mi-ar spune: „Pe-aici e, n-ai încredere în mine?”. Merg așa o bucată de drum, cu el în fața mea, și de fiecare dată când îi zic “Hai, hai!”, accelerează ascultător.

Ajung la zona unde trebuie să apelez la coardă ca să mă cațăr pe stâncă și chiar îmi place, mi-am intrat în rolul de maimuțică. Totuși, am prea multă încredere în coardă, care se mișcă brusc și mă dă un pic cu spatele de stâncă. O las încolo și mă cațăr cu mâinile – măcar așa sunt mai aproape de pământ.

Coborârea nu prea abruptă care a urmat ar fi fost perfectă dacă n-aș fi avut o piatră fix la degetul mare de la picior. Am mulțumit oricum gravitației și am accelerat, în speranța că încă e la modă pedichiura mov.

Se apropie momentul mult așteptat…

Zăresc un punct de alimentare, despre care bănuiesc că e cel dinaintea urcării mult așteptate. Între o gură de alune și covrigei, întreb o voluntară și îmi confirmă. Bun, să vină, atunci!! Îmi iau avânt și mă înfig în ea (în urcare, nu în voluntară :D).

Sprintez voioasă și urc de parcă zbor, cu rezerve de energie proaspete, depășesc toți alergătorii din fața mea, apoi ajung cât ai clipi la finiș.

Asta în visele mele.

În realitate, urc sprijinindu-mă de câte un copac, cu mici-mici momente de pauză. Îmi simt degetele lipicioase de la gel și pline de praf, dar asta nu mă împiedică să le proptesc de coapse, ca să-mi fie mai ușoară înaintarea. Totuși, spre deosebire de experiența anterioară, acum urcarea asta mi s-a părut scurtă. Dură, dar scurtă.

„Cum, gata? S-a terminat?” Nu că mi-ar părea rău… Da’ serios, parcă mi-o aminteam mai intensă și chinuitoare.

Paranteză. Recunosc, sunt un pic invidioasă când citesc jurnalele de cursă ale altor alergători și văd cât de clar descriu fiecare urcare și coborâre de pe traseu, stânga-dreapta, ca într-un adevărat video. Eu stau mai slăbuț cu memoria muntelui, mi-e greu să-mi amintesc ce porțiune venea unde, așa că mă rezum la ce știu 😀 Am închis paranteza.

Calculez că ar mai fi ceva kilometri din cursă, dar voluntarii de pe traseu ne încurajează că finișul e aproape. După ultima coborâre mai abruptă, parcă se adună brusc pe mine toată oboseala, accentuată de soarele dogoritor. Pe ultima porțiune de-abia merg, însă, ca și acum 3 ani, îmi fac curaj să alerg când văd poarta de finiș, mai ales că e și vale.

Finalul

Pe cronometru văd 4h 36m, timp care mă face să zâmbesc larg – cu mult mai bine decât rezultatul anterior, de 5h 11m.

Aș putea să-mi îmbunătățesc și acest timp dacă aș alerga mai repede și constant pe porțiunea aia infinită de fals plat forestier. Sigur că și pe coborâri e loc de mai bine, dar mă bucur că am simțit aceeași siguranță și energie de la EcoRun Moieciu.

Mi-am dat seama că mi-era dor tare de adrenalina de pe coborârile astea, când sunt cu atenția ascuțită și prezentă 100% acolo, trup și suflet. Chiar dacă am fost concentrată la traseu (sau poate tocmai de-asta) n-am mai avut gânduri de tipul “Ce fac eu aici??”, ci doar am trăit fiecare clipă de zburdat, transpirat și urcat.

În ceea ce privește clasamentul, am fost pe minunatul loc… 4 :)) la Open Feminin, din 27 de participante, dar am prins o bucățică de podium la F30-39.

Mi-a plăcut atmosfera din zona campingului, cu multă relaxare și socializare; am povestit cu alți alergători despre căzături, zgârieturi, cursă și alte cele, la o felie (de fapt mai multe) de pepene roșu. Zemos, proaspăt sacrificat, a fost fix ce aveam nevoie. Am văzut pepene și în punctele de alimentare, dar am preferat să mă abțin, că altfel nu mă încadram în timpul limită al cursei…

După un duș bun, în așteptarea festivității de premiere, am revenit în zona de start-finiș, unde am mai ciugulit biscuiți, mere și ne-am bucurat de Fasole Party!

Ce aș mai vrea să menționez e că, pentru prima dată, o tânără cu dizabilități motorii a parcurs traseul Stânișoara cu ajutorul unor super-voluntari, datorită Asociației Acces Natura, care își propune să facă natura accesibilă și pentru persoanele cu dizabilități. Apreciez faptul că la tot mai multe competiții se introduc probe speciale pentru cei în fotolii rulante și sper ca în viitor să crească numărul acestor inițiative.

Și că tot veni vorba de voluntari, multă recunoștință către cei care ne-au fost alături pe durata cursei – din umbră sau… din soare 😉