Cum e să fii turist în oraşul în care te-ai născut, ai crescut şi ai trăit aproape 20 de ani? Pentru mine a fost reconfortant şi puţin melancolic.
Muzeul Delta Dunării (Casa Avramide)
Când eram mai mică mergeam destul de des pe la muzee, pierdeam după-amiezile holbându-ne la vietăţi şi minunându-ne de pelicani şi de peisajele din Deltă. Acum că mă uit la clădirea asta, îmi amintesc de mistreţul împăiat de care îmi era teamă şi pe lângă care treceam cât de repede puteam 🙂
De când mă ştiu, pentru mine Crăciunul a fost cea mai frumoasă sărbătoare din an, fiindcă aduce cu el un conglomerat de alte prilejuri de petrecut: 1 Decembrie, Moş Nicolae, sfârşit de an, început de an, zile de naştere şi de nume.
Când eram mică, îmi plăcea perioada asta pentru că primeam cadouri şi împodobeam bradul. Acum îmi place pentru că oamenii plecaţi se întorc pe-acasă, iar eu la rândul meu merg pe-acasă, chiar dacă mai mult în trecere. Plus că străzile sunt atât de luminate încât se simte sărbătoarea în aer.
În fiecare an, pot să zic că sărbătoresc de două ori Crăciunul: o dată în Bucureşti, cam cu o săptămână înainte de ziua propriu-zisă, şi o dată la Tulcea, alături de familie. Crăciunul înseamnă pentru mine miros de brad şi portocale, zăpadă, drumul cu trenul, cadouri, oamenii dragi, senzaţia de „împreună”, de „acasă”. Continue reading
În ultimii ani, încep să am impresia că pe unii Crăciunul mai mult îi stresează decât să-i relaxeze, aşa cum se presupune că ar trebui să facă sărbătorile. Goana după cadouri, aglomeraţia din magazine şi de pe străzi, petreceri, rude, musafiri – toate astea aduc cu ele mai multă agitaţie şi stres decât de obicei. Am auzit multă lume care se plânge că s-a diluat semnificaţia Crăciunului, că a devenit prea comercial şi se reduce doar la cumpărături frenetice, stimulate de tot felul de promoţii şi oferte.
Dincolo de aspectul mercantil, speculat într-adevăr la maxim, Crăciunul poate avea şi altă faţă: Continue reading
Un profesor de filosofie stătea în faţa clasei având pe catedră câteva lucruri. Când ora a început, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare, gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenţi dacă borcanul este plin şi aceştia au convenit că era.
Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l uşor.
Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenţi dacă borcanul era plin, iar aceştia au fost de acord că era.
Profesorul a luat după aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenţi cum stătea treaba, iar aceştia au răspuns în cor “Pliiin!”
Profesorul a scos de sub catedra doua ceşti cu cafea pe care le-a turnat în borcan, umplându-l de aceasta dată definitiv. Studenţii au râs.
“Acum” a spus profesorul dupa ce hohotele s-au domolit, “aş dori să înţelegeti că acest borcan reprezintă viaţa voastră. Mingile de golf reprezintă lucrurile importante pentru voi: familia, copiii, sănătatea, prietenii şi pasiunile voastre. Dacă totul ar fi pierdut în afară de acestea, viaţa voastră ar fi tot plină.”
“Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează pentru voi: serviciul, casa, maşina, iar nisipul e restul lucrurilor mărunte.”
“Dacă veţi începe cu nisipul,” a continuat el, “nu veţi mai avea unde să puneţi mingile de golf şi pietricelele.”
“La fel şi în viaţă, dacă îţi iroseşti tot timpul şi energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodată timp pentru lucrurile importante pentru tine. Acordă atenţie lucrurilor importante pentru fericirea ta. Ai, în primul rând, grijă de mingile de golf, ele contează cu adevărat. Stabileşte-ţi priorităţile, restul e doar nisip.”
Unul dintre studenţi a ridicat mâna, interesându-se ce reprezentau cele două ceşti de cafea.
Profesorul a zâmbit. “Mă bucur că întrebi asta, ele vor doar să arate că, oricât de plină ar părea viaţa ta, e loc întotdeauna pentru două ceşti de cafea, împreună cu un prieten…”
Mulţumesc pentru calmul tău; aşa îmi dau seama că uneori e bine să mă detaşez, să renunţ la încrâncenare; situaţiile se pot rezolva şi fără ridicat vocea, doar printr-un schimb cald de cuvinte.
Mulţumesc pentru zâmbete, priviri şi gesturi simple care fac cât 1000 de cuvinte
Mulţumesc pentru încăpăţânarea ta; în ea îmi regăsesc propria îndârjire şi îmi amintesc să mă temperez, să mai şi renunţ uneori
Mulţumesc pentru că mi-ai (re)deschis apetitul pentru călătorii
Mulţumesc pentru că datorită ţie încerc să iau oamenii aşa cum sunt, fără să am pretenţii absurde de la ei sau să încerc să-i modelez după preferinţele mele
Mulţumesc pentru îmbrăţişări şi afecţiune, sunt o sursă de energie pozitivă pentru mine
Mulţumesc pentru locurile frumoase pe care le descoperim împreună; am învăţat să apreciez şi să gust din fiecare zi, să fiu curioasă şi deschisă la necunoscut.
Am citit de curând un articol care m-a pus puţin pe gânduri. În mai toate cărţile de tipul “cum să ai succes” se accentuează importanţa obiectivelor, nişte paşi mărunţi pe care să-i bifezi treptat cu scopul de a realiza ce-ţi doreşti. Pare foarte logic şi pragmatic şi până acum nu mi-a trecut prin cap că un asemenea algoritm ar avea dezavantaje.
Obiectivele îţi limitează acţiunile, te fac să mergi pe un drum deja prestabilit şi omoară spontaneitatea. Dacă nu îndeplineşti ceea ce ţi-ai propus devii frustrat şi începi să crezi că nu eşti bun de nimic. Mulţi îşi stabilesc obiective pe care însă nu le duc la bun sfârşit pentru că se simt presaţi, iar în drumul spre a obţine ceea ce-şi doresc se lovesc de lucruri care nu le fac plăcere. Soluţia? Să nu ne mai propunem obiective. Continue reading
A mai rămas mai puţin de o lună până la sărbătorile de iarnă. Ca de obicei în fiecare an, apare întrebarea: ce cadouri să cumpăr pentru cei dragi? Urmează tururi frenetice prin magazine, cercetări insistente ale memoriei în căutarea vreunei idei originale, sentimentul „oare ce am luat anul trecut?, să nu mai iau şi anul ăsta…”, căutare pe net, frunzărit reviste, întrebat (subtil) prietenii ce-şi doresc să le aducă Moşul.
Recunosc, pentru mine e o relaxare să cumpăr cadouri pentru sărbători, să-mi folosesc imaginaţia în căutarea darurilor potrivite. Şi ador atmosfera aia când ninge, când sunt aprinse luminiţele, chiar dacă e frig şi lumea e mai grăbită ca niciodată. Ce mă cam nelinişteşte este că poate prietenilor mei n-o să le placă ce le-am luat. Iar de multe ori nici nu prea pot să aflu, că, deh, „calul de dar nu se caută-n dinţi”. Deci cum facem să luăm cadouri potrivite şi, eventual, să nu cheltuim o avere? Continue reading
Proiectul „Dascăli minunaţi, vă mulţumim!” ne propune să ne amintim de oamenii valoroşi şi ne invită să ne arătăm recunoştinţa pentru un învăţător, diriginte, profesor, îndrumător sau un mentor care a contribuit la dezvoltarea noastră, scriindu-i câteva cuvinte de mulţumire.
Eu mă consider norocoasă, pentru că am avut parte cu adevărat de nişte dascăli minunaţi. Sunt tare mulţi cărora le sunt recunoscătoare, însă de cum am văzut proiectul m-am gândit la domnul profesor Adrian Pal. Aşa că scrisoarea de mulţumire am scris-o pentru dumnealui: Continue reading
Nu e o glumă, ci una dintre multele variante de ciocolată savurate la atelierul de la incubator107, avându-i ca „meşteri” principali pe Diana „Zotterela” şi invitatul ei, Radu, de la Papa Jacques.
Timp de trei ore ne-am răsfăţat papilele gustative cu diverse sortimente de ciocolată Zotter, de la cele mai amare la cele mai dulci. Foarte simpatică şi recuzita, linguriţele, tăviţele şi cănile din care am degustat, precum şi ghilotina pentru tăiat ciocolata. Am început cu – surpriză – o degustare de boabe de cacao, crude şi prăjite; a fost o experienţă inedită şi plăcută, pentru că nu mai văzusem până acum un bob de cacao în realitate. Am admirat şi mirosit şi boabele de cafea crude, apoi ne-am cufundat în delicioasa lume a ciocolatei. Continue reading
Casa, dolce casa…
A fost frumos la Roma, dar parcă tot mai bine e acasă.
Vacanţa la Roma mi-a deschis într-un fel ochii şi m-a făcut să iubesc şi mai mult Bucureştiul. Am bătut străzile romane cu simţurile ascuţite la maxim, absorbind toate lucrurile frumoase din jurul meu şi m-am minunat de bogăţia arhitecturii, de îndrăzneala cu care detaliile se lasă descoperite. Am rămas impresionată de respectul pentru clădiri: nu se lipesc afişe anarhic pe casele vechi, dar renovate, aşa că acestea îşi păstrează farmecul, depănându-şi netulburate poveştile.
