Am citit de curând un articol care m-a pus puţin pe gânduri. În mai toate cărţile de tipul “cum să ai succes” se accentuează importanţa obiectivelor, nişte paşi mărunţi pe care să-i bifezi treptat cu scopul de a realiza ce-ţi doreşti. Pare foarte logic şi pragmatic şi până acum nu mi-a trecut prin cap că un asemenea  algoritm ar avea dezavantaje.

Obiectivele îţi limitează acţiunile, te fac să mergi pe un drum deja prestabilit şi omoară spontaneitatea. Dacă nu îndeplineşti ceea ce ţi-ai propus devii frustrat şi începi să crezi că nu eşti bun de nimic. Mulţi îşi stabilesc obiective pe care însă nu le duc la bun sfârşit pentru că se simt presaţi, iar în drumul spre a obţine ceea ce-şi doresc se lovesc de lucruri care nu le fac plăcere. Soluţia? Să nu ne mai propunem obiective.

La prima vedere este o concepţie cam radicală: adică nu faci nimic, dar absolut nimic?? Ba da. A trăi fără obiective nu înseamnă a renunţa la viaţă, ci a face ce-ţi place în fiecare moment, fără a te simţi forţat de vreo obligaţie sau de ceva prestabilit. Îţi urmezi pur şi simplu pasiunile, fără să le integrezi într-un plan rigid, ci pur şi simplu te bucuri de prezent. Altfel spus, mai mult contează călătoria şi nu destinaţia.

Personal, mi-e puţin cam greu să-mi imaginez o viaţă complet lipsită de obiective şi cred că uneori pot fi utile dacă ştii cum să pui problema. Însă încerc pe cât posibil să învăţ şi să fac şi lucruri care îmi plac şi punct, chiar dacă poate nu îmi vor folosi în viitor. Ar fi tare bine dacă o săptămână, o lună sau un concediu am trăi fără să ne simţim presaţi de “mâine” sau de “datorie” şi am face doar lucrurile pe care vrem să le facem cu adevărat, în momentul respectiv, fără să ne gândim la obiective. Să ne concentrăm pe experienţe, pe senzaţii şi mai puţin pe scopuri.

———–

Sursă imagine

Sursa de inspiraţie aici