Sunt unele locuri în care am senzaţia că axa timpului rămâne undeva departe, iar eu stau suspendată pentru câteva zile deasupra ei, ca într-un balon cu aer cald, unde totul devine mic şi discret, lipsit de aglomeraţie sau reclame ţipătoare. După care cobor lin înapoi în viaţa reală.
Un astfel de loc este Tulcea. Nu pentru că aici ar avea loc cine ştie ce magii sau vrăjitorii, ci pentru că e oraşul în care am crescut, iar fiecare colţ de stradă e un ecran pe care mi se proiectează încet-încet amintiri bine întipărite. Chiar dacă s-a schimbat mult de când m-am mutat eu, s-au construit case, s-au vopsit blocuri şi a apărut chiar şi un „mall”, mi-e greu să fiu obiectivă când vine vorba de Tulcea.
Trecând pe străzi şi pe lângă case cu poveşti, îmi revin în minte tot felul de experienţe: aici e locul unde făceam schiţe la ora de desen în aer liber, acolo poposeam când plecam de la şcoală, dincolo mergeam în zilele de sâmbătă dimineaţa, în parcul ăsta mă plimbam după ore… Cu greu îmi dau seama cât de repede a trecut timpul. Şi chiar dacă poposesc în lumea asta a amintirilor destul de rar, sunt mereu recunoscătoare pentru ce am trăit acolo.
