Să zicem că ai o pasiune, o idee pe care vrei s-o iei mai în serios şi să-ţi „oficializezi” relaţia cu ea. Îţi doreşti s-o pui în practică, s-o lansezi şi s-o faci cunoscută lumii întregi.
O asemenea îndrăzneală aduce de obicei cu ea şi oameni gata să te demotiveze. Sunt genul ăla de persoane care la orice proiect mai nonconformist îţi zic repede: „A, nu, nu se poate”; „Ideea ta e sortită eşecului, n-are nicio şansă să se materializeze”; „Nu o să ai timp şi resurse să lucrezi la pasiunea ta şi oricum nimeni nu o să plătească pentru asta”.
Pe de-o parte, criticile sunt un lucru bun, dacă reuşeşti să le priveşti obiectiv, cu ceva detaşare, şi să nu le iei ca un afront. Gândeşte-te la un duş cu apă rece dis-de-dimineaţă, care te face să vezi apoi mai clar viaţa. Pe de altă parte însă, criticile pot fi o piedică, dacă te laşi demotivat de ele, în loc să le iei pur şi simplu ca pe un feedback şi, eventual, să-ţi îmbunătăţeşti munca.
În orice idee, oricât de nebunească ar fi, există un grăunte de realism.
Pentru că ideea ta, aşa naivă cum pare la prima vedere, poate fi întoarsă pe dos, modificată, adaptată şi poţi extrage din ea o bucăţică de pus în practică. Cel mai bine este să începi încet-încet, de exemplu cu un proiect-pilot sau o „miniatură”, pentru a-ţi da timp să te obişnuieşti şi a testa ideea.
Dacă cei din jur nu văd potenţialul proiectului tău, dar tu crezi în el, nu-ţi rămâne decât să ai tu atâta încredere în tine încât să mergi mai departe singur pe calea pe care ţi-ai ales-o. Sau, dacă ai noroc, însoţit de câţiva prieteni.
Continue reading →
