În timp ce alergam la Timișoara City Marathon, cineva bătea mingea de zor… în stomacul meu. Să fi fost cele două bucățele de banane pe care le mâncasem mai devreme? Mi-am luat gândul de la asta și m-am concentrat să dau din picioare, că mai era ceva drum până la finiș.
Anul ăsta am participat în sfârșit la Timișoara City Marathon, un eveniment foarte fain organizat de Alergotura, cu 4 probe: 3 km, 10 km, semimaraton și maraton. Ce mi se pare special la această competiție este că startul se dă din afara orașului (la semi – Sânmihaiu Român și la maraton – Otelec, aproape de granița cu Serbia) și faptul că o bună bucată din cursă e aproape în linie dreaptă: 32 de km la maraton și 11 km la semimaraton, pe pista de biciclete România-Serbia.
Am ales maratonul, mai ales că la Otelec nu fusesem niciodată; doar până în Sânmihai ajunsesem la o alergare. Mi se pare inedit ca la un maraton să alergi peste 30 km fără întortocheli. Unii ar zice că e monoton, însă mie mi-a plăcut.
Deși startul a fost la ora 9:00, din motive de logistică m-am trezit la 5:30, iar la 8:00, când de-abia răsărea soarele, eram deja în Otelec, cu autobuzul pus la dispoziție de organizatori. Pentru mine partea asta de transport și organizare e destul de stresantă și mai mult am emoții din cauza ei, decât pentru cursa propriu-zisă.
După PB-ul de la Liberty, acum nu am avut vreun target îndrăzneț, ci mi-am dorit să fiu cât mai aproape de timpul de atunci.
Am început cu o urcareee, apoi cu puțin pământ, pentru ca imediat să ajungem pe pista de biciclete. Ne-am răsfirat repejor, fiind doar 30 de oameni, însă am păstrat în raza vizuală câțiva alergători din fața mea. Am menținut un ritm de 5:08 pe primii 10-12 km, destul de confortabil, deși a devenit evident pentru mine că ditamai rucsacul pentru hidratarenu fusese o idee bună. Măcar am avut gelurile la îndemână, în buzunarele din față.
În noaptea de dinainte plouase, așa că aerul se simțea încă umed, în compania unui vânticel de toamnă. Vremea mi s-a părut excelentă pentru alergat. Mi-a plăcut traseul pe pista de biciclete, destul de sălbatic, cu excepția câtorva case și a celor care ieșiseră la pescuit sau plimbat. Și ce mi-a plăcut și mai mult a fost că n-am dat peste dulăi agresivi 😀
Probabil luasem prea devreme gustarea de dinainte de cursă, pentru că după nici o oră de la start mi-am dat seama că mi-e foame. Foame la modul că începuse să mă doară stomacul, iar ceva îmi spunea că un gel nu ar fi suficient. Am luat niște bucăți de banană de la punctele de hidratare, am băgat niște apă, însă a devenit tot mai greu să mențin ritmul cu stomacul încercând să-și facă meseria. Plus că gambele deja începuseră să se îngreuneze.
Mi-am dat seama curând că n-o să pot să țin ritmul ăsta sau pe-aproape până la final, așa că următorii 10 km m-am resemnat cu 5:14, apoi am scăzut treptat spre 5:25. Am stors încă un gel printre dinți și am renunțat să mă uit obsesiv la ceas sau să-mi estimez timpul final.
Spre deosebire de Liberty, am zăbovit câte puțin la punctele de hidratare să beau apă, deși aveam la mine apă cu electroliți (spoiler: m-am întors cu 3/4 din ea acasă…). Probabil a fost o scuză ca să-mi iau micro-pauze de odihnă.
(În afara orașului marcajele au fost minimaliste, ca să zic așa. Cred că ar prinde bine niște indicatoare/ marcaje la podul de la Utvin; am dedus pe unde trebuia să o iau pentru că vorbisem cu alergători care mai participaseră la cursă, că altfel aș fi fost confuză. Un alergător care vine prima dată la cursă, mai ales dacă n-a mai fost pe pista de biciclete, nu cred că ar ști pe unde merge traseul. În Timișoara am văzut suficienți voluntari care să indice drumul, alături de garduri și benzi care închideau alei/ străzi.)
Distracția s-a terminat la km 34, când eram deja în oraș, pentru că traseul a șerpuit pe sub poduri, ceea ce a însemnat niște și urcări. Nu de speriat, ci suficient cât să-mi amintească de lipsa antrenamentelor cu diferență de nivel.
Au trecut și podurile, am rămas pe lângă Bega, pe alei mai cunoscute, numărând cu ardoare kilometrii până la finiș. Știam că urmează și o plimbare (tocmai) prin Parcul Regina Maria, așa că nu m-am amăgit. Ce mi-am propus în acele momente a fost să nu o dau pe mers, ci să continui să alerg, chiar dacă mai încetuț, altfel cred că se opreau de tot motoarele. O să vină el, finișul, trebuie doar să dau acolo din picioare.
Cum alergam eu cătinel prin Parcul Copiilor, cu gândul la S24H (apropo, ediția 2023 va avea loc pe 20-21 mai!), văd că pe partea cealaltă a Begăi mai vine o maratonistă – din cele 6 câte am fost (mulțumesc de încurajare, Dana M.!) -, așa că am un moment de zvâc și cobor iar sub 5:30.
Urmează pasajul Michelangelo, unde e liniște și întuneric. Așa, în stil purgatoriu. Noroc că finișul e aproape, iar eu mă simt reînviată când intru pe stadion. Reînviată mental, dar cu multă oboseală în picioare și cu gândul la mâncare solidă, că de geluri mi se luase.
După ce am băut apă cu nesaț, am fost la cantină să revendic fasolea cu ciolan și castraveții murați (din fericire, ciolanul era separat, deci s-a putut și fără). Înăuntru era cald, iar mâncărica asta a picat cum nu se putea mai bine, după o cursă cu dulcegării (știu că există și geluri sărate, aveam chiar unul la mine, însă tot gel e). Am apreciat că la finiș a existat și cașcaval, deci ceva sărat, pe lângă mere, struguri și alte chestii dulci.
Dar m-am luat cu mâncarea și am uitat de cifre!
3:44 timpul oficial. Hm. Locul 3 la Open și tot locul 3 la categoria de vârstă. Din 6, respectiv 3 fete. Ce să-i faci, uneori mă vizitează și pe mine norocul.
Ceasul mi-a arătat 41,8 km, dar zău că nu m-am supărat 😀 Mai ales că la cele două maratoane anterioare (Wizz Cluj și Liberty Timișoara) am depășit cu câteva sute de metri cei 42,195 km, deci se compensează.
Una peste alta, mi-a plăcut alergarea pe malul Begăi și atmosfera de la Timișoara City Marathon. Acum ar trebui să mă antrenez la băut vin, ca să fac față premiilor de anul ăsta :))
