Am uitat a câta ediție la rând alerg la SportGuru Timișoara 21k, însă de fiecare dată cursa asta mă ia prin surprindere – ca iarna în ianuarie, pe unii. Uit cum e să alergi în viteză și să lupți pentru fiecare secundă, în timp ce numeri kilometrii până la finiș.

Anul acesta, Timișoara 21k a căzut chiar pe 8 martie. Dimineața când am ieșit din casă era răcoare, deși se anunța o zi foarte însorită. Am făcut o încălzire de aproape 8 km până în centru, cu mâinile înghețate, timp în care m-am tot întrebat de ce nu mi-am luat mănuși. După salutat omuleți și apoi încă o mini-repriză de tremurat în Piața Libertății, de data asta mai degrabă de la emoții decât de la frig, am intrat în zona de start.

M-am așezat cuminte în spatele pacerilor de 1:40 la semimaraton, deși m-am gândit că s-ar putea să fie cam rapizi pentru ce sunt eu în stare în prezent. Însă dacă tot am intrat în horă, măcar să joc, nu? O să fie un antrenament bun și o să-mi motivez picioarele să zburde mai hotărâte.

Participarea la SportGuru Timișoara 21k a devenit o tradiție pentru mine, anul ăsta fiind al treilea la rând de când iau startul la proba de semimaraton.

Față de ediția din 2024, când am avut parte de un mic duș în timpul cursei, acum vremea a fost mai prietenoasă. Foarte răcoare de dimineață (mi-am luat mănuși), iar la prânz se anunțau vreo 20 de grade. Din fericire, soarele a fost de partea noastră.

Pentru că nu am avut vreun plan ambițios de PB la această cursă, mi-am permis să mă deplasez în alergare până la zona startului, ocazie cu care am bifat vreo 8 km ușori de încălzire.

Startul s-a dat din Piața Libertății, iar zona a fost căptușită cu garduri mai ceva ca o fortăreață. Atmosferă energizantă, muzică, soare, mulți alergători (vreo 2000 în total, la toate probele) – ce mai, o adevărată petrecere de alergare.