Înainte să spuneţi că meiul e pentru papagali, daţi-mi voie să vă amintesc că şi cartofii se dau la porci, dar asta nu ne împiedică să-i mâncăm şi noi 😀
Despre mei nu ştiam prea multe până de curând, când frunzărind netul am dat peste nişte reţete care m-au făcut curioasă. Aşa că m-am mobilizat şi cu prima ocazie mi-am cumpărat o punguţă.
Meiul a fost cultivat în Asia şi Africa încă din mileniul V î.Hr. şi constituia un aliment important pentru hrana oamenilor de atunci. În secolul al XVI-lea a fost însă înlocuit de grâu, iar în prezent şi-a cam pierdut din popularitate şi, din păcate, e considerat mai mult hrană pentru animale. Spun „din păcate” pentru că meiul este bogat în tot felul de vitamine şi minerale (magneziu, potasiu, fier, zinc etc), nu conţine gluten şi se digeră uşor, plus că este foarte săţios. Este, deci, un aliment valoros şi chiar dacă are un indice glicemic ridicat cred că ar fi bine să-l introducem din când în când în meniul nostru.
Are un gust uşor dulceag şi se poate pregăti sub formă de pilaf, cu un sos cu legume alături, în combinaţie cu nuci şi fructe uscate – pentru micul dejun sau se poate adăuga în supe şi salate. Eu am ales să-l prepar ca fel principal, în compania legumelor.
Am fiert meiul până a scăzut apa, apoi l-am dat deoparte. Într-o tigaie am călit puţină ceapă, apoi am adăugat morcovi, ardei şi dovlecel, tăiaţi cubuleţe, iar după ce le-am lăsat să fiarbă puţin am pus nişte roşii pasate şi sare după gust. Când mâncărica a fost aproape gata, am pus meiul şi am amestecat puţin, ca să se pătrundă de sos, şi… gata!. L-am pus în farfurie, am ornat cu puţină verdeaţă şi m-am aşezat la masă.
