La momentul la care scriu aceste rânduri, euforia primului maraton e încă prezentă, cu tot cu energia de rigoare. Încă nu-mi vine să cred că am alergat 42 de kilometri! Sau, mai bine zis, nu-mi vine să cred că mă simt atât de bine după distanţa asta şi că sunt cu genunchii întregi şi zâmbetul larg pe buze!

După experienţa primului semimaraton de anul trecut, tot la Bucharest International Marathon, mi-am propus să cresc distanţa şi am ţintit spre celebrii 42 km. Discret, în sensul că nu am anunţat prea mulţi oameni de intenţia mea – nu mă întrebaţi de ce, pur şi simplu aşa am simţit… probabil că nu-mi place să simt presiunea celorlalţi şi prefer să fiu doar eu cu emoţiile mele. Îmi doresc ca de la anul să schimb chestia asta.

După aproape un an de ture infinite prin IOR, de data asta m-am bucurat de o cursă dublă prin centrul Bucureştiului, cu atmosfera frumoasă a evenimentului, compania alergătorilor şi încurajările celor de pe margine.

Dar să începem cu începutul. De dimineaţă, mi-am dat seama că nu am stare. După ce s-a luminat puţin, am văzut că apărea, timid, soarele şi am ştiut că va fi o zi perfectă pentru alergat. Şi chiar aşa a fost. Am plecat de la 8 de acasă şi am ajuns la Unirii cu metroul, 20 de minute mai târziu. Am trecut pe la toaleta de la metrou (tips&tricks: e mereu liberă, faţă de toaletele ecologice din Piaţa Constituţiei, unde se face o coadă imensă), apoi m-am îndreptat spre “locul faptei”. Şi lucrurile au început să se precipite. Pe la vreo 9 fără 10 minute căutam, încă, garderoba, iar apoi culoarul de start. Am nimerit iniţial la cursa populară :D, dar am sărit la timp gardul spre zona de semi şi maraton. N-am apucat să mă dezmeticesc, că deja se dăduse startul. Continue reading →