Primul meu maraton – povestea

La momentul la care scriu aceste rânduri, euforia primului maraton e încă prezentă, cu tot cu energia de rigoare. Încă nu-mi vine să cred că am alergat 42 de kilometri! Sau, mai bine zis, nu-mi vine să cred că mă simt atât de bine după distanţa asta şi că sunt cu genunchii întregi şi zâmbetul larg pe buze!

După experienţa primului semimaraton de anul trecut, tot la Bucharest International Marathon, mi-am propus să cresc distanţa şi am ţintit spre celebrii 42 km. Discret, în sensul că nu am anunţat prea mulţi oameni de intenţia mea – nu mă întrebaţi de ce, pur şi simplu aşa am simţit… probabil că nu-mi place să simt presiunea celorlalţi şi prefer să fiu doar eu cu emoţiile mele. Îmi doresc ca de la anul să schimb chestia asta.

După aproape un an de ture infinite prin IOR, de data asta m-am bucurat de o cursă dublă prin centrul Bucureştiului, cu atmosfera frumoasă a evenimentului, compania alergătorilor şi încurajările celor de pe margine.

Bucharest International Marathon 2014 - primul maraton

Dar să începem cu începutul. De dimineaţă, mi-am dat seama că nu am stare. După ce s-a luminat puţin, am văzut că apărea, timid, soarele şi am ştiut că va fi o zi perfectă pentru alergat. Şi chiar aşa a fost. Am plecat de la 8 de acasă şi am ajuns la Unirii cu metroul, 20 de minute mai târziu. Am trecut pe la toaleta de la metrou (tips&tricks: e mereu liberă, faţă de toaletele ecologice din Piaţa Constituţiei, unde se face o coadă imensă), apoi m-am îndreptat spre “locul faptei”. Şi lucrurile au început să se precipite. Pe la vreo 9 fără 10 minute căutam, încă, garderoba, iar apoi culoarul de start. Am nimerit iniţial la cursa populară :D, dar am sărit la timp gardul spre zona de semi şi maraton. N-am apucat să mă dezmeticesc, că deja se dăduse startul.

Am fost cam în faţă (fiind primul maraton, ar fi trebuit să mă aşez undeva mai pe la coadă), aşa că i-am lăsat pe cei mai în formă să mă depăşească şi mi-am văzut de ritmul meu. Eram hotărâtă să nu pornesc repede şi să accelerez de-abia după Muncii.

Pe scurt, prima tură de 21 de kilometri a fost lejeră. Nici nu mă aşteptam să fie altfel, având în vedere că parcursesem cu sfinţenie distanţa asta în IOR, sub forma celor 7 ture, de foarte multe ori. Toată lumea era bine dispusă, încurajatorii gălăgioşi şi veseli, soarele pe cer… minunat. Am accelerat aşa cum mi-am propus şi am reuşit să trec de jumătate la 2h şi vreo 4 minute, un record faţă de cei 21 de km de anul trecut, când am scos vreo 2h şi 8 minute. Încurajată de această mică reuşită, am prins aripi şi am continuat să alerg constant. M-am mai oprit de câteva ori doar ca să beau apă şi să mănânc din batonul cu cereale purtat cu mine. Alergătorii de la semi deja îşi primeau medaliile.

După tura de pe Stadion, am crezut că nu văd bine: peacemakerii de 4h 15 erau la scurtă distanţă în faţa mea! Am alergat ceva vreme în urma lor, apoi am trecut încet de ei. Asta a fost perioada de maxim entuziasm din tura a doua, când am continuat avântul. La Piaţa Alba Iulia eram în al nouălea cer.

Mi-am dat seama cât de important e să te bucuri de cursă, de întreaga experienţă, dincolo de ora la care termini şi de toate cele (de-asta nici nu-mi place să-mi măsor timpii cu gadgeturi complicate şi am un ceas simplu, fără cronometru). Am alergat şi a fost doar prezentul, m-am concentrat pe cursă fără să croşetez alte gânduri, doar privind la oamenii din jur şi bucurându-mă de compania lor. Faţă de semimaratonul de anul trecut, acum n-am mai fost cu ochii după panourile cu distanţe, le-am privit când veneau şi atât. A ajutat mult faptul că deja cunoşteam traseul.

Am fost impresionată, ca şi data trecută, de cei în scaune cu rotile, care “alergau” la cursa dedicată lor, dar şi de veteranii plini de energie 🙂

Nu pot să nu remarc melodiile super care se auzeau în boxe, perfecte pentru un boost de energie. La un moment dat, mai că m-aş fi oprit să dansez :)) Cum să rezişti la melodia asta sau asta? (mda, clipurile nu-s cine ştie ce, dar din alergare sună tare bine :D).

Foto: facebook.com/ZiarulDeSport

Foto: facebook.com/ZiarulDeSport

După a doua urcare pe Calea Victoriei, lucrurile au început să devină interesante. Mi-a apărut în faţă panoul de 37 km, adică distanţa maximă pe care o alergasem la antrenament. La covorul de cronometru încă aveam energie, stimulată şi de melodiile latino (cum ziceam şi mai sus, minunate).

Când am făcut dreapta spre Eroilor, gambele mele au început un pic să se revolte. Am trecut peste, am continuat să alerg constant, însă drumul până la întoarcerea de la Eroilor mi s-a părut extrem de lung. L-am simţit cu fiecare fibră a muşchilor şi cu fiecare respiraţie. Faptul că mai erau mai puţin de 3 km (1 tură de IOR!) până la finish nu prea a contat. Din cei 42,195 km, cât are un maraton, ăia 2 km şi 195 de metri de la urmă au fost cei mai dificili :)). Am ajuns la Izvor, am trecut de ultimul punct de alimentare şi mi-am zis că am şanse să scot undeva la 4h şi 15 minute, deci n-are sens să mă opresc şi să merg. Nu-mi dau seama dacă am şi reuşit, pentru că, din păcate, cronometrul porţii arăta 00:00:00, aşa că aştept timpul oficial.

Update: Am aflat şi timpul oficial – 4:11:47 🙂 Mai mult decât minunat!

După ce mi-am luat medalia (ce grea e!), m-am îndreptat euforică spre garderobă, apoi m-am răsfăţat cu mere, banane şi ceva apă. Picioarele mele şi-au făcut simţită prezenţa foarte intens, probabil ar mai fi avut chef de ceva mişcare 😛

Acum… pur şi simplu mă bucur. A, şi mă gândesc la bagaje şi vacanţă, pentru că weekendul viitor urmează o escapadă bine-meritată 🙂

20 thoughts on “Primul meu maraton – povestea

  1. Tea Slabeste

    Mama, frate, cand te-am vazut ieri nu stiam ca alergi chiar maraton 😀 te stiam eu alergatoare, iuhuuu. Ai mei au facut un semi maraton si doi dintre ei un maraton. Si i-am vazut cum abia merg dupa (+condus pana la Sibiu, of!). E drept, eu nu cunosc the joy of running, pentru mine si o tura de IOR e killer :))

    Kiss you si multe felicitari, enjoy this feeling!

    Reply
    1. Andra :) Post author

      Da, mersul de imediat după e amuzant, ca de roboţel :))
      Să ştii că şi pentru mine era la fel la început, nu reuşeam să alerg nici o tură, că eram cu limba de-un cot! Dar încet-încet uite că am crescut rezistenţa 🙂
      Thanks & kisses şi de la mine :*

      Reply
      1. Cristina P

        am avut o accidentare in 2010 si m-am tot rugat de doctorita sa ma lase sa alerg iar; am inceput ince incet, pe loc, ca tot mi s-a dus naibii stepperul. urmeaza banda cumparata sau sala …ca iarna nu imi place p-afara :)))))

        Reply
        1. Andra :) Post author

          Nici eu nu mă omor după alergat prin frig şi ninsoare, sper să găsesc o alternativă – probabil o sală, deşi nu-mi place deloc ideea… Să avem o iarnă cu alergare, atunci 😉

          Reply
  2. Andriana

    Felicitari Andra!

    Alergarea este o bucurie, iar depasirea limitelor – una si mai mare. Cand am alergat la Baisoara, semi, in primavara asta, mi-am adus aminte ce uitasem de tot, si anume ca avand un plan clar si un scop, chiar cu micile derapaje de pe traseu, sansele sa iti iasa sunt enorme. Si mi-am mai dat seama ca acelasi principiu functioneaza in orice arie de interes, daca aloci timp si resurse.
    La mai multe alergari! 🙂

    Reply
    1. Andra :) Post author

      Mulţumesc, Andriana! Felicitări de asemenea şi la cât mai multe alergări frumoase! 🙂
      Alergări montane n-am încercat până acum, poate sparg gheaţa anul viitor 😉

      Reply
      1. Andriana

        pai…alergarea montana nu e doar alergare, cel putin la inceput. la mine a fost un mers sustinut pe urcare si alergare pe coborare/teren drept/urcare usoara. Ca teren a fost padure/pasune/drum forestier….baltoace de apa, vaci ….doar nu am fi vrut sa ajungem curati ca florile la sfarsit :)…..Una peste alta mi-a placut foarte mult. Eu ma antrenasem aproape numai in IOR….desigur ca nu-i la fel. Nu intri in ritm decat pe portiuni foarte mici, in rest trebuie sa fii foarte atent la tot ce e in jur: pietre, radacini, denivelari, apa…. La anul sper sa alerg si unul de oras 🙂
        Daca iti plac alergarea si natura, atunci alergarea montana o sa fie pe gustul tau! 🙂 Plus ca se aduna oameni foarte faini.

        Reply
  3. Pingback: Cum am învăţat să-mi iubesc picioarele | Romania Pozitiva

  4. Pingback: Cum am învăţat să-mi iubesc picioarele | Zâmbet şi sănătate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *