Acesta trebuia să fie un articol despre puterea minții când vine vorba de alergare și cum antrenându-ți mentalul poți să-ți depășești limitele fizice bla bla bla…
La o zi după ce pregăteam în gând un material motivațional pe tema asta, realitatea mi-a dat o palmă lecție s-o țin minte.
Foto: Bogdan Popa, 2016
Ce poate fi mai plăcut într-o sâmbătă decât o alergare matinală? Mi-am propus un long run, că acuș vine toamna cu o mulțime concursuri. M-am trezit dis de dimineață, m-am îmbrăcat și mi-am pregătit proviziile pentru alergare. Se pare că stafidele le rătăcisem pe undeva, așa că am luat doar câteva bucăți de cașcaval, în ideea că e suficient.
Ajunsă în parc, pe primii kilometri m-a enervat suportul de chei, că se tot mișca la talie. Într-un final, l-am lăsat mai pe șolduri, unde stătea fix (sau poate acolo se ține, de fapt? :))). N-aveam prea multă energie, dar mi-am zis că sunt la început, că e devreme încă etc. Doar mi s-a mai întâmplat și în alte zile să am un start lent și apoi să termin alergarea în forță.
Nu ştiu voi cum sunteţi, însă pentru mine participarea la o cursă de alergare e un motiv de entuziasm, bucurie şi, bineînţeles, emoţii. Sunt destul de rezervată înainte de start – ba chiar serioasă -, dar apoi mă relaxez şi savurez (aproape) fiecare kilometru. Şi mai ales endorfinele de la final. Aleg să particip la curse oficiale tocmai pentru atmosferă, pentru a mă bucura alături de alţii de mişcare şi pentru a fi mai motivată să alerg cât pot de bine. Obiectivul meu principal e să termin cursa sănătoasă, fără accidentări, dar nu mă supăr dacă scot şi un timp bun 😛