12 noiembrie, 12 ore și 121 km alergați în Zagreb, Croația

De ce să mă descalificați?! Am luat-o la fiecare tură pe altă alee pentru că n-am știut pe unde e traseul, dar de alergat, am alergat…” Din fericire, a fost doar un vis. Un coșmar, mai degrabă, înaintea cursei de 12 ore de alergare din Zagreb, care a avut traseul simplu și clar marcat.

După ultramaratonul de la Belgrad din primăvară, m-am gândit să mai alerg spre finalul anului o altă cursă de 12 ore, însă apoi m-am luat cu altele – să fac PB la maraton – și aproape am abandonat ideea. Totuși, văzusem pe DUV că în noiembrie va fi Campionat Național de 12 ore în Croația, unde se anunța și o cursă Open, adică pentru sportivii nelegitimați sau din alte țări. M-am gândit și răzgândit de multe ori, sub pretexte că: e drum lung până în Zagreb, e noiembrie, deci probabil va ploua, nu am suficiente alergări lungi etc.

Și totuși…

Scânteia de optimism provocată de mici reușite în alergare m-a făcut să-mi schimb perspectiva. Mereu caut curse de ultra unde totul să fie perfect – traseu, locație, vreme, ora startului, de parcă mă duc în vacanță; ce-ar fi dacă nu aș mai avea așteptări și m-aș duce la o cursă de 12 ore cu gândul că „Orice va fi, va fi bine”? Adică indiferent de cum vor fi condițiile meteo, traseul, o să alerg cu plăcere și cât de bine pot. Nu e musai să scot cel mai bun rezultat. Evident că orgoliul meu s-ar bucura de un PB, dar dacă nu va fi, o să treacă peste asta, că nu-i prima dată. Mi se pare că uneori noi, alergătorii amatori, ne luăm prea în serios.

Pentru mine, ultraalergarea înseamnă și să accepți că nu ai controlul asupra a tot ceea ce se întâmplă la cursă, oricât de bine ai planificat și te-ai antrenat înainte. Pot apărea situații neașteptate care îți strică feng shui-ul, iar șmecheria e tocmai să înveți să le îmblânzești și să fii împăcat că ai făcut ce ai putut tu mai bine, fără să dai vina pe organizatori, dale, vreme etc. Cu fiecare ultramaraton, eu zic că am aflat câte ceva despre mine și ce pot îmbunătăți la următoarea cursă.

Determinată să îmbrățișez cursa, așa cum va fi ea, și să mă bucur de orele de alergare într-o locație nouă, m-am înscris la proba de 12 ore cu vreo două zile înainte de termenul limită.

Prima dată în Zagreb

Cu ocazia competiției, am ajuns prima dată în Zagreb și în Croația, deci uite deja un motiv de recunoștință. Am venit de joi seara, cursa fiind sâmbătă.

Vineri seara am mers la stadion pentru ridicarea kitului (adică numărul de concurs, un tricou tehnic fără mâneci și un pliant cu o cursă de 12 ore din Slovenia) și apoi aș fi vrut să văd traseul pe care urma să ne învârtim a doua zi. Dar se lăsase deja frig și nu se vedeau marcaje, plus că erau multe alei pe lângă stadion, așa că ne-am lăsat păgubași. Cred că de aici și coșmarul de care spuneam la început.

Competiția s-a desfășurat pe stadionul atletic Mladost din Zagreb, Croația, pe un traseul de 1,4 km, format din 400 m de tartan (pistă) și 1 km pe aleile din jur, majoritatea pavate cu dale de diferite dimensiuni. Un traseu foarte plat, cu diferență de nivel nesemnificativă. A existat într-adevăr un mic loc de coborâre, iar în altă parte am avut 2 trepte de urcat, dar nu m-au deranjat deloc, nici chiar pe ultimele ore.

Cum au fost cele 12 ore de alergare

În dimineața cursei, stadionul ne-a întâmpinat îmbrăcat în ceață. Soarele lipsea. Am ajuns cu vreo 40 de minute înainte de start și m-am bucurat că luasem de acasă două scaune pe care să așezăm gelurile, mâncarea, apa și celelalte lucruri.

La 8 s-a dat startul la distracție. Am început lejer, cu un ritm puțin sub 6 min/ km, ca mai întâi să mă acomodez cu traseul. Ieșind de pe pistă, am alergat pe o alee cu dale, unde rădăcinile copacilor puseseră de-o revoltă și ieșiseră în câteva locuri. Oricum, nu ar fi fost nicio șansă să mă abat de la cei 1,400 m, ca în coșmarul meu, pentru că aleile erau marcate, plus că mai tot timpul am avut alergători în preajmă.

M-am simțit foarte bine și cu poftă de alergare; îmi priește vremea răcoroasă. Am coborât pe la 5:40-5:45 și am ținut-o așa destul de mult.

Am avut grijă să mă hidratez bine și să ciugulesc câte ceva constant. Că tot veni vorba, am descoperit întâmplător o gustare care mi se pare potrivită pentru ultra: niște “biscuiți populari” fără gust, care tocmai de-asta sunt minunați, că pică tare bine printre dulcegării. Am avut vreo 4-5 geluri sărate, pe care le-am alternat cu banane și biscuiți, în majoritatea timpului. Spre final am descoperit mandarine și alune la masa organizatorilor și mai că îmi venea să rămân acolo să le termin.

Partea bună este că primele 6 ore am avut parte de suport extraordinar de la Edi, așa că n-am avut grija hidratării. Doar am cerut și am primit ce mi-a poftit inima. Apoi a luat și el startul la proba de 6 ore (ora 14:00) și am rămas de capul meu. Cu ocazia asta, mi-am dat seama ce important e să ai om de încredere pentru suport, care să-ți întindă tot ce ai nevoie, fără să trebuiască să te oprești tu să cotrobăi prin pungi și cutii. Mai ales când mesele de alimentare sunt la distanță de traseul ideal de alergare, deci trebuie să te abați de fiecare dată când vrei ceva. Iar în 12 ore drumulețele astea se adună, cum aveam să aflu mai târziu. Am avut un gând răzleț să-l întreb pe Edi câți km am în clasamentul oficial, disponibil online, dar am uitat. Bănuiam că sunt mai puțini decât am eu pe ceas, însă estimările nu sunt punctul meu forte.

Au căzut și câteva picături de ploaie – nu cine știe ce, doar ca un scurt reminder că totuși e noiembrie și se putea și mai rău.

Mi-a plăcut că nu s-a foit lume pe traseu. Au fost oameni prin preajmă (stadionul face parte dintr-un complex sportiv mai mare), dar nu au incomodat cursa. Am văzut câteva meciuri de fotbal desfășurate pe stadioanele din zonă, cu copii, apoi și cu adulți, însoțite de galerii foarte înfocate.

Ritmul meu a rămas în continuare bun, cu mici opriri pentru înhățat apă și mâncare. Sincer, nici nu știu când s-a lăsat întunericul. Unele locuri de pe traseul erau mai slab iluminate, însă nu mi-am mai scos frontala, care era recomandată de organizatori. Din fericire, nu m-am împrăștiat pe jos.

Dacă vă întrebați ce mi-a trecut prin minte atâta timp, ei bine, doar dileme lumești de genul: Banană, gel sau biscuit? Să mă opresc la masa de alimentare a cursei sau la masa mea pentru apă? Mă opresc acum sau mai dau o tură? Să-mi pun geaca sau pierd prea mult timp? Să-mi iau sau nu folia de supraviețuire pentru după finiș? Asta pe lângă admirat alergătorii care treceau în goană pe lângă mine.

Surprize, surprize…

Mai e o oră până la finiș, când îl văd pe Edi la scaunele noastre și îmi zice că stau bine, am deja 112 km, conform clasamentului live de pe site. Moment în care îmi dau seama că diferența dintre km oficiali și cei de pe ceas e mai mare decât intuiam. Adică aproape 4 km. Asta pentru că GPS-ul nu e foarte precis la o alergare pe traseu scurt, care include și pistă, iar desele ocoliri spre masa de alimentare se tot strâng în 12 ore. Pornesc din nou la alergat, mai mult din inerție. Ultima oră trece repede.

La final, am avut 125 km pe ceas și oficial 121 km, cu care am fost pe locul 7 la Feminin din 24 de participante și locul 18 în clasamentul general, din 65 de alergători care au luat startul. Primele 3 femei au alergat fiecare peste 130 km, iar câștigătoarea a reușit aproape 139 km și a stabilit un nou record național al Croației la 12 ore.

Concluzii

  • Cu doar 1 km în plus, dar tot PB se cheamă :). Sunt bucuroasă că am reușit să alerg constant și, cu excepția momentelor când m-am oprit să beau apă sau să ciugulesc ceva, am alergat tot timpul. Mai încet spre final, dar am alergat. N-am simțit deloc nevoia să merg.
  • Mi-a fost dor experiența unui concurs de ultramaraton nou pentru mine, cu mulți alergători, încurajări și bucuria finalului.
  • Medalia a fost superbă, e una dintre preferatele mele.
  • Mi-au plăcut mult fotografiile și faptul că au apărut pe Facebook la câteva ore după cursă.
  • Pastele calde, servite la finiș, au prins tare bine.
  • Cu toate dalele, denivelările și unghiurile drepte, traseul mi s-a părut bun, lipsit de monotonie, mai ales că a avut și tartan.

Alte informații despre cursa de 12 ore din Croația – ediția 2022

  • Au existat probe de 12 ore, 6 ore și 12 ore ștafetă (3 participanți x 4 ore fiecare).
  • Inițial, ora startului pentru proba de 12 ore era 7:00, însă apoi a fost mutată la 8:00. Ora startului pentru proba de 6 ore s-a mutat și ea, de la 7:00 la 14:00.
  • Taxa de participare a fost 450 kuna/ 60 euro, adică aproape 300 lei. În prima perioadă de înscrieri, era 40 euro. Cum ziceam, m-am înscris foarte târziu. Site-ul a avut o versiune în limba engleză și a fost ușor să plătesc prin transfer bancar.
  • Deși în timpul cursei anunțurile s-au făcut doar în croată, toți alergătorii și organizatorii cu care am interacționat au vorbit fără probleme engleză. Mail-ul primit înainte de concurs cu ultimele detalii a fost și el în croată, dar l-am pus la treabă pe Google Translate, care a făcut o treabă excelentă.
  • Nu știu să fi existat mese, scaune sau corturi puse la dispoziție de organizatori pentru echipa de suport, deci fiecare club/ alergător a trebuit să-și aducă propriile lucruri pentru mai mult confort. A existat însă o masă de hidratare și alimentare oficială, cu apă, isotonic, fructe, napolitane, biscuiți etc.
  • Evenimentul a fost transmis live pe Youtube, iar rezultatele, afișate în timp real.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.