La finalul cursei de 24 de ore de alergare din Grecia, chiar înainte să mă duc la culcare, eram pe telefon în căutarea următorului concurs de acest fel. După ce am răsfoit DUV-ul în lung și-n lat, mi-a rămas în minte Transylvania 6 Days, un festival de alergare multi-day, dar care are și probă de 24 de ore.

Singurele mele rețineri erau legate de dată – 1 iulie, când bănuiam că va fi foarte cald și de traseu – doar 842 m, destul de puțin pentru gusturile mele (jumătate zgură – pe stadion și jumătate dale și asfalt – prin parcul de lângă). Avantajele majore erau locația convenabilă – Reghin, jud. Mureș și faptul că organizatorul, Adi Bonțiu, are experiență ca alergător în curse multi-day, deci cunoaște bine condițiile optime pentru un concurs ultra.

Nu mai știu când am luat decizia fermă de a participa, însă probabil a fost când mi-am dat seama că ar fi cazul să las deoparte scuzele și să mă pregătesc cât de bine pot pentru condițiile de concurs, indiferent care vor fi ele.

Cele 6 ore de la S24H din luna mai au ajutat mult, pentru că au fost tot pe căldură. În rest, am făcut câteva antrenamente și la prânz, și după-amiază, ca să mă acomodez un pic cu temperaturile deloc prietenoase. Nu am norocul de umbră unde alerg, așa că și asta a ajutat.

Am așteptat cu nerăbdare și curiozitate cursa, abia așteptam să văd cum o să fie, cum o să mă simt fizic și mental, dacă rezultatul va fi mai bun decât în Grecia.

Începe aventura!

Ziua cursei se anunța călduroasă, fără ploaie și… așa a fost. Ca de obicei, cel mai greu mi-a fost în orele de dinaintea startului. Când am început să alerg, lucrurile au devenit mai ușoare.

Am renunțat rapid să mă mai uit la pace, pentru că știam că pe un astfel de traseu diferența față de timpul real este foarte mare, așa că am alergat pur și simplu la un ritm pe care l-am simțit confortabil. În plus, se încălzise deja foarte tare și mi-am dorit să-mi păstrez energia și pentru mai târziu.

Ca niciodată, am început să mănânc și să beau încă din prima oră. Cred că e unul dintre lucrurile care a făcut diferența în sens pozitiv și m-a ajutat să am energie constantă pe tot parcursul competiției. Am ciugulit câte puțin pe toată durata cursei și am băut apă și isotonic aproape ca un gest reflex. Sunt obișnuită să am măcar un flask la mine în timpul antrenamentelor, așa că n-a fost complicat.

Când căldura a devenit mușcătoare, am început să-mi pun bucăți de gheață în șapcă și, la gât, un prosop înmuiat apă rece.

La 6 ore am calculat că aveam aproape 60 km, ceea ce e destul de bine, ținând cont de  căldură. La 12 ore am ajuns la 112 km – la fel ca la cursa din Grecia. Partea surprinzătoare a fost că încă mă simțeam în forță; mă așteptam ca după 12 ore să-mi pice energia, dar n-a fost cazul, ba dimpotrivă.

Se scurge timpul

Nu mai știu ce gânduri mi s-au rotit prin minte, dar am fost foarte atentă la cum mă simt fizic, dacă mi-e sete sau foame sau frig. Pentru că da, spre noapte am simțit că e cazul să trec la mânecă lungă, după mai bine de 13 ore de arșiță.

Îmi propusese un minim de 180 km, dar de pe la 130-140 km mi-am dat seama că e realist să sper la 200 km, pentru că mă simțeam încă tare bine. Așa că în mintea mea s-a făcut schimbarea și brusc cursa a devenit una de 200 km, nu de 24 de ore. Ceea ce a fost și nu a fost avantajos 🙂

Am mai avut mici dureri de stomac (probabil voia mai multă mâncare), dar au trecut. Pepenele roșu zemos a prins tare bine, la fel și pastilele cu electroliți/ salt caps. În continuare nu am avut suficiente chestii sărate pe gustul meu, doar niște biscuiți care m-au ajutat să variez meniul preponderent dulce. Mi-am tot clătit gura cu apă ca să scap de acest gust de dulce, pe care nu-l mai suportam.

La cursa asta, fiind mereu în mișcare, nu mi-a fost deloc somn noaptea. Mi s-a spus că am alergat tare concentrată și, într-adevăr, am fost setată pe ce am de făcut, mai puțin pe socializare. M-a surprins însă răsăritul superb și, chiar și obosită, am admirat culorile cerului.

Nerăbdare

Mi se părea că se adună foarte greu kilometrii, așa că spre dimineață am început să alerg mai repede pur și simplu pentru că nu mai aveam răbdare și voiam să ating borna aia rotundă de 200 km. Într-un final, minunea s-a întâmplat.

Însă faptul că mi-am setat la un moment dat ca obiectiv 200 km a făcut ca după această distanță corpul meu să se relaxeze întocmai ca după finiș. Ceea ce nu a fost bine, pentru că mai erau încă 1 oră și 40 de minute până la expirarea celor 24 de ore, adică finișul pe bune. Am tras de mine, însă deja mușchii nu mai cooperau. Am dat-o pe mers alert și am mai reușit niște kilometri leneși până la fluierul de final. Distanța finală a fost 207,816 km, locul 1 la General (din 17 participanți) și la Feminin (din 2 participante).

Lecții recapitulate

Mi-am notat deja ce vreau să îmbunătățesc pentru viitoarele curse ultra. Am avut (într-un final!) revelația că mă ajută extrem de mult planificarea cursei: ce mănânc, ce beau, când, cu ce pace pornesc etc. La un ultra. intuiția/ ascultarea corpului este de folos, dar nu vreau mă bazez doar pe asta, ci să am un plan pentru momentele în care mintea și stomacul nu sunt în măsură să ia cele mai bune decizii.

Cred că reușita unei curse de ultraalergare ține de foarte mulți factori; pe unii îi putem controla, pe alții nu. La fel ca în viață, eu îmi propun să mă concentrez pe ce pot influența și să mă pregătesc cât mai bine pentru neprevăzut, în loc doar să mă plâng de eventuale inconveniente.

Recunoștința mea merge către Edi, care a fost un suport extraordinar, atât mental, dar mai ales logistic – mi-a pregătit apa, isotonicul și mi-a dat mâncarea la îndemână, ca să nu fiu nevoită să mă opresc mereu. Iar într-o cursă de ultra suportul contează enorm.

În rest, ca s-o citez pe Floricica, „e nevoie doar să alergi și să te bucuri, iar kilometrii se adună.”