E dimineață devreme. Soarele încă nu s-a decis dacă apare pe cer sau își ia concediu pentru o zi. Prosop, cască, papuci, ochelari, gel de duș. Costumul de baie pe mine, sub haine. Pașii mă poartă pe stradă, spre bazin, cu rucsacul în spate. Deodată, mă opresc buimacă. Îmi dau seama că mă simt de parcă n-aș mai fi dormit de o săptămână, iar țiuitul alarmei de la telefon încă îmi răsună în minte.
„Știi ce? Sunt prea obosită să merg la înot. O să mă întorc acasă și o să mă culc.” Odată luată decizia, am făcut cale întoarsă. Am ajuns acasă, m-am dezbrăcat și m-am băgat în pat. Am adormit imediat. 4 ore mai târziu, m-am trezit bine dispusă, cu o dulce amețeală. A fost o zi bună.
S-a întâmplat acum multe săptămâni, când pandemia era doar un zvon depărtat, când „eram fericiți și nu știam”, cum se zice. Dar îmi amintesc dimineața aceea ca și cum ar fi fost ieri. Și sunt mândră de decizia mea. Pentru că am avut curajul să fiu sinceră cu mine, cu corpul meu și i-am dat ce avea nevoie:
