Startul de la Maratonul București 2018 m-a găsit în spatele pacerilor de 1:40, cu gândul că dacă tot am alergat câteva semimaratoane cu 1:42-1:43, ar fi cazul să trec la next level (orice ar fi însemnat asta).
Începe cursa, iar eu sunt cu ochii după aripile galbene, care fluturau deja în viteză, distanțându-se în fața mea. Fără să mă uit în stânga sau în dreapta, fără să arunc vreo privire la ceas, o zbughesc prin mulțime după paceri, ca hipnotizată.
Big mistake.
Pe primul kilometru am tras tare să-i ajung din urmă pe băieți. Într-un final, sunt prin preajma lor, alături de mulți alți alergători, și parcă s-a mai stabilizat situația. Sunt extrem de concentrată (și încruntată, am senzația), mă bate și soarele în față, plus ceva vânt. Deși sunt în maiou, nu mi-e frig, am intrat în transă și încerc să respir corespunzător.
Mă uit într-un final la ceas și parcă sunt un pic cam tare, sub 4:44 min/km – ceea ce oricum pentru mine e blană. Încet-încet, aripile galbene câștigă grațios distanță, în timp ce eu mă căznesc să nu-mi pierd suflul pe urcarea de la Berzei-Buzești. Și uite-i că s-au dus… Iar eu nu. Continue reading →
