Am crescut pictând și desenând. Când eram mică, dar și un pic mai mare, această pasiune mi-a ocupat timp și suflet. Chiar dacă nu am făcut un liceu de artă, am continuat să pictez în timpul liber. Identitatea și încrederea mea au fost strâns legate de pictură mulți ani.

După expoziții personale și concursuri câștigate din clasa a cincea până la liceu, am pus pensula deoparte când eram în primii ani de facultate. A trecut timp de atunci. M-am ocupat apoi cu altele, am convins oamenii să iasă la vot, am dansat salsa, am slăbit și am scris despre asta, am prins gustul alergării. Apoi al ultraalergării.

Mă întâlneam uneori cu oameni cu care nu mă văzusem de mult, de obicei din liceu și mă întrebau inevitabil „Mai pictezi?”. Iar eu răspundeam „Nu” ușor timid, ca și cum m-aș fi simțit vinovată.

Poate va veni un moment când lumea o să mă întrebe „Mai alergi?” și o să răspund „Nu”.

Ce am aflat între timp este că suntem liberi să renunțăm la pasiuni în care nu ne mai regăsim, care nu ne mai aduc satisfacție sau orice căutam noi la ele și ce nevoi ne îndeplineau. Poate le punem pe pauză și le reluăm ani mai târziu. Sau poate le abandonăm de tot. Însă nu cred că e cazul să ne legăm viața de ele doar de dragul amintirilor sau al obișnuinței.

Pentru că, de fapt, nici nu ne desprindem de ele definitiv. După atâția ani, pasiunile devin parte din noi și ne fac mai bogați – măcar sufletește, dacă nu și financiar :).

Cum ar trebui să arate un corp de alergător/ alergătoare?

Suplu, ca un ghepard de la Teleenciclopedia.

Sau nu.

Mulți oameni s-au apucat de alergat ca să slăbească sau ca să mănânce mai mult. Între timp, și-au dat seama că alergarea asta poate fi chiar frumoasă și au început să se uite mai atent la kilometri și mai puțin la kilograme.

Când m-am apucat eu de alergat, deja dădusem jos kilogramele nărăvașe, vreo 12. Am devenit mai conștientă de corpul meu, am descoperit mușchi pe care nu știam că-i am, am aflat de tendinită, bursită, Ahile, VO2max și alte lighioane. Am căpătat mai multă încredere în cine sunt și în corpul meu. Ce a rămas, însă, este ideea că acest corp poate oricând reveni la o formă nu neapărat flatantă (pentru cine?). Când am trecut prin accidentări și a trebuit să iau pauză de la alergat, am simțit cum kilogramele se duc în sus, încrederea în jos.

Mi-ar plăcea să existe mai multă înțelegere pentru felul în care arată corpurile. Corpurile de alergători, dar nu numai. Și nu mă refer doar la pozele de pe social media, ci la corpuri în realitate.

Corpul de alergător/ alergătoare nu doar aleargă. Ci și muncește, iubește, gătește, îmbrățișează, stă (cocoșat) la birou, se uită la filme și, în special, mănâncă. Uneori mai dă pe la sală. Însă acest corp, care are privilegiul să se poată mișca liber, a trecut și trece prin multe. Mai are probleme cu sănătatea fizică sau mintală. S-a mai scuturat de kilograme, le-a pus la loc, a pierdut altele. Trebuie să reziste ispitelor crocante sau cremoase. Intenționat sau nu, se compară cu alte corpuri, alte viteze, alte trecuturi.

Pentru cei care nu cunosc specia alergătorilor, iată câteva trăsături după care o poți recunoaște. Desigur, nu toți alergătorii se vor regăsi în toate ideile de mai jos (nici eu nu mă identific cu toate, vezi pct. 12 :D), dar aș spune că am enumerat o bună parte din ce am observat în jur în comunitate.

1. Îi place să mănânce.
2. Are cel puțin o poză cu o toaletă ecologică în fundal.  
3. Garderoba sa de alergare include haine și accesorii în culori stridente (pe care le combină cu nonșalanță între ele).
4. Se plânge că e accidentat, dar apoi are un rezultat bun la cursă.
5. Are o relație de obicei nepotrivită cu încălzirea (aia de dinainte de alergare, nu aia globală).
6. Își șterge nasul de mânecă sau mănușă.
7. Spune că nu-i mai trebuie competiții de alergare, dar cu prima ocazie se înscrie la altă cursă.
8. E generos în a oferi sfaturi despre alergare cu orice ocazie.
9. Oricât de grea e cursa, zâmbește imediat când vede un fotograf.
10. Are o obsesie pentru numere rotunde (mai ales când vine vorba de kilometri).
11. Este pasionat de colecționat medalii, pe care apoi fie le abandonează în fundul dulapului, fie le expune cu mândrie.
12. “Dacă nu e pe Strava, nu s-a întâmplat.”
13. Cunoaște toate toaletele din parc. Inclusiv din interior.
14. Unghiile de la picioare sunt opționale.
15. Are o relație foarte apropiată cu ceasul său smart.
16. E în stare să vorbească la nesfârșit despre pantofi de alergare, PB-uri sau curse.

Dacă alergi, tu câte dintre ele bifezi? Ce alte trăsături ai adăuga în listă?

Acest articol face parte din seria „24 de zile despre alergare”

Tu cu cine te compari în alergare?

Am observat la mine un lucru foarte interesant legat de alergare și comparații.

Când particip la o cursă, reușesc să mă concentrez destul de bine pe ce am de făcut. Adică țin ritmul meu și reușesc să nu mă las intimidată de cum aleargă ceilalți, chiar dacă sunt depășită (pe traseu sau la finish). Găsesc mereu motive de bucurie și recunoștință în cum a fost experiența respectivă pentru mine, în ce m-a învățat sau cum m-am simțit.

Situația se schimbă când sunt doar în mintea mea și dau scroll pe social media. Uite ce am scris acum ceva vreme după o alergare:

Îmi trec multe gânduri prin minte când alerg, mai ales când particip la curse ori antrenamente lungi.

Mă gândesc ce o să mănânc și beau, când urmează în plan gelul ăla care chiar îmi place.

Mă gândesc la ce am făcut miercuri și dacă nu ar fi trebuit să fac altceva.

Mă gândesc la ceilalți alergători din jur – ce rezultate o să aibă?

Mă gândesc dacă voi reuși să țin în continuare ritmul.

Mă gândesc cum mă simt, dacă picioarele și stomacul și capul sunt bine sau pe punctul de a-mi face o surpriză.

Mă gândesc că la antrenament mi-am promis că voi alerga mai tare la cursă.

Mă gândesc cât de aproape sau departe sunt de ce mi-am propus să obțin.

Mă gândesc cum voi fi la finalul cursei.

Mă gândesc ce alte alergări urmează.

Ție ce-ți trece prin minte când alergi?

Acest articol face parte din seria „24 de zile despre alergare”

O zi plină. O grămadă de lucruri de făcut. Ai alergat de colo-colo și ai rezolvat ce ți-ai propus, cu gândul că e o zi bună. Acum ți-ai încheiat misiunea. Te întinzi comod și inspiri mirosul de balsam al feței de pernă. Dormi un somn profund, odihnitor. Când te trezești, te simți excelent. Ușor, împăcat cu sine.

Ai spune că senzația aia plăcută vine din odihnă. Sau din satisfacția că înainte ai muncit cu folos. Sau poate din combinația celor două.

Ceva de genul simt eu despre alergare.

Îmi place alergarea pentru ce îmi oferă pe moment, la o cursă sau chiar la antrenamente; acel sentiment de libertate și uneori flow, când mă uit la ceas și văd că am un ritm bun sau pur și simplu mă simt BINE.

Pentru că mă învârt în lumea scrisului, acord mare atenție cuvintelor (și gramaticii, dar asta e altă poveste). Și cred cu tărie că modul în care vorbim despre ceea ce facem, dar și cum vorbim cu noi, își pune amprenta asupra activităților și a vieții noastre. Îi dă o anumită energie, ca să zic așa, mai poetic.

Pentru mine, (ultra)alergarea este un privilegiu. Se spune că pentru fiecare ziua are 24 de ore. Obiectiv vorbind, sigur că așa e. Însă dacă ne uităm cu mai multă atenție în jur, nu toți oamenii au același timp pentru a face ce le place sau ce își doresc. Unii au mai multe locuri de muncă, poate se confruntă cu boli, au copii sau persoane în îngrijire, au responsabilități diverse. Nu spun că în astfel de situații e imposibil să-ți găsești timp pentru alergare sau alte hobby-uri, ci doar că nu toată lumea pleacă de la start cu aceleași „șanse”, adică fix aceleași 24 de ore. De-asta spun că mă simt privilegiată să pot alerga, pentru că pot să pun fără dificultate în cele 24 de ore și alergarea.

Alergarea înseamnă mai multă conectare cu mine și cu alții, mai mult timp petrecut în aer liber.

Sunt recunoscătoare pentru fiecare zi în care pot să alerg. Când nu am chef de ieșit la alergat, mă gândesc cum ar fi să fiu accidentată și SĂ NU POT să alerg. Și hop! și cheful. 🙂

Pentru mine, (ultra)alergarea mai este despre bucurie. Despre curiozitatea de a descoperi cum mă voi simți și ce voi reuși. E ca un joc de strategie unde mă adaptez pe parcurs sau chiar după ce se termină, pentru următoarea “rundă”. Ok, recunosc, uneori este și despre nerăbdarea de a ajunge la finalul cursei și satisfacția că am reușit ce mi-am propus sau… am fost pe-aproape.

Dacă până acum ai participat doar la crosuri, semimaratoane și maratoane, în țară și în afară, sunt câteva lucruri bine de știut înainte de a participa la competiții de ultramarton de asfalt (șosea/ road). Asta pentru că există și aspecte diferite față de concursurile clasice, care pe mine m-au luat prin surprindere la momentul respectiv.

Dar înainte, câteva precizări.

Ultramaratonul presupune parcurgerea unei distanțe mai mari de 42,195 km (maraton), pe asfalt, pământ, tartan etc. sau o combinație de mai multe suprafețe, cu diferență de nivel semnificativă (ca în cazul celor montane) sau nu.

Competițiile de ultramaraton se pot desfășura fie pe distanțe fixe (ex: 50 km, 100 km, 100 mile etc), fie pentru o anumită perioadă de timp (6 ore, 12 ore, 24 ore, 6 zile etc. – participanții trebuie să adune cât mai mulți km), fie un alt format specific (de ex Backyard Ultra, Everesting).

Traseele curselor de ultramaraton pot fi de tip buclă pe care te tot învârți sau de tip traseu unic (ex: UltraBalaton, Spartathlon). Suprafețele pot varia: asfalt, dale, tartan, beton și chiar porțiuni de pământ și pietre.

Nu intru în detalii, am zis doar să descriu conceptul în linii mari, pentru cei cărora nu le e clar ce e cu aceste competiții de ultraalergare/ ultramaraton.

Ce am scris mai jos sunt idei desprinse din experiența mea de ultraalergătoare de asfalt, dar cred că se aplică foarte bine și la concursurile ultra de trail.

1. Informează-te despre traseu și organizare

Cum ziceam, traseele sunt diferite ca lungime, suprafață, dar și ca poziționare. De exemplu, sunt curse ultra cu buclă de 400 m, desfășurate pe tartan (ex. Barcelona) sau curse cu bucle de 2-3 km (ex. Belgrad, Serres). Unele competiții se desfășoară în parcuri, altele pe stadioane, altele pur și simplu prin oraș. Pe anumite trasee s-ar putea să se simtă vântul mai tare, pe altele s-ar putea să nu fie deloc umbră, iar soarele să te bată non stop în cap, dacă e vară. Află cât mai multe despre traseu, ca să-ți poți adapta antrenamentele. Același lucru este valabil și pentru orele de desfășurare. S-ar putea să resimți diferit o cursă de 6 ore cu startul la 8:00 vs. una cu startul la ora 22:00, în funcție de perioada în care te antrenezi de obicei.

O să scriu acum un secret care îți poate schimba viața în bine, te va face să fii instantaneu un alergător și un om mai fericit, mulțumit și productiv. N-o să-ți vină să crezi!!!! Ești gata?

Petrece mai puțin timp pe social media.

Da, e atât de simplu. Nu am spus să nu mai intri deloc pe conturile de social media sau să ți le ștergi (deși e și asta o idee). Doar petrece mai puțin timp decât acum. Fii fără grijă, nu o să câștigi nicio bătălie în comentarii, în fața unor anonimi vânjoși care în viața reală nu ar avea curaj să deschidă gura. Și chiar dacă o să câștigi, mă îndoiesc că se dau medalii; deci mai bine alergi. 😀

Informațiile importante le vei afla oricum, iar dacă nu le vei afla, poate că nu erau importante. Cred că foarte multă lume care se plânge de lipsa timpului nu își dă seama câte ore pe zi dă scroll prin viețile filtrate ale altora (sau poate își dă seama, dar nu vrea să facă nimic – este în regulă; până la urmă, fiecare cu prioritățile sale :).

“Secretul” ăsta e, în primul rând, un reminder PENTRU MINE. Amuzant cum acest gând vine tocmai de la cineva care are o relație atât de strânsă cu online-ul, lucrează de acasă în fața unui monitor și, într-un fel, își câștigă existența din asta. Și care petrece timp pe social media inclusiv ca “scuză profesională”: inspirație, analiza concurenței etc.

Confundăm adesea social media cu viața reală. Nu este. Chiar și fără filtre sau reclame, ce vedem acolo e doar o selecție de instantanee (uneori alese cu grijă, alteori la întâmplare, dar tot o selecție rămâne), care nu reprezintă mai nimic raportat la viața adevărată a unui om.

Încă o chestie și închei: hai să mai facem din când în când curățenie în profilele pe care le urmărim. Nu se prăbușește lumea de la un unfollow.

Acest articol face parte din seria „24 de zile despre alergare”