Tu cu cine te compari în alergare?
Am observat la mine un lucru foarte interesant legat de alergare și comparații.
Când particip la o cursă, reușesc să mă concentrez destul de bine pe ce am de făcut. Adică țin ritmul meu și reușesc să nu mă las intimidată de cum aleargă ceilalți, chiar dacă sunt depășită (pe traseu sau la finish). Găsesc mereu motive de bucurie și recunoștință în cum a fost experiența respectivă pentru mine, în ce m-a învățat sau cum m-am simțit.

Situația se schimbă când sunt doar în mintea mea și dau scroll pe social media. Uite ce am scris acum ceva vreme după o alergare:
„X februarie. Numai ce m-am întors de la un long run de weekend și sunt foarte mândră. Am alergat în sfârșit rapid și constant, însă a fost o alergare cu mai puțini km decât de obicei, pentru că următorul weekend merg la un concurs.
Și cum stau eu așa mulțumită pe canapea, uitându-mă la ce mai postează lumea pe Instagram, văd că mare parte dintre alergătorii pe care-i urmăresc au alergat cel puțin la fel de mult ca mine, dar mult mai repede. NU mă refer la cei profesioniști, nu, ci la alergători amatori ca și mine. Toți pare că au avut antrenamente sau curse mega-reușite, eventual cu diferență de nivel, iar acum pozează în cele mai fotogenice ipostaze.”
ȘI TOTUȘI, e motivant să văd pe social media că și alții aleargă (mai ales când vine vorba de distanțe lungi), că nu sunt eu singura nebună. Pentru mine este extrem de încurajator când alții reușesc ceva ce îmi doresc și indirect îmi dau un impuls să (mai) încerc și eu. Sau mi se face poftă de alergare într-o zi când îmi lipsește cheful, pentru că am văzut poze cu alergători veseli la finalul unui antrenament. Sau descopăr tot felul de idei și ponturi de la alergători aflați în aceleași situații.
Răspunsul “corect” la întrebarea de la început probabil că ar fi: mă compar cu mine, cea de ieri, de anul trecut sau de acum 20 de ani. Rațional vorbind, știu că suntem diferiți – fiecare suntem în propria noastră “cursă” numită viață, plecați de la linii de start diferite, pe trasee diferite bla bla bla.
Însă în practică, cu sau fără pe social media, comparația cu ceilalți cred că e aproape un automatism legat de nevoile noastre umane. Fie că-i spunem admirație, invidie sau altfel, eu zic că e acolo.
E plin Internetul de sfaturi despre cum să nu ne mai comparăm cu alții. “Comparison is the thief of joy”, se spune și există un mare adevăr în citatul ăsta.
Însă eu cred că nu este nevoie să renunțăm complet la comparațiile cu ceilalți, ci doar să le privim cu mai multă compasiune și curiozitate, astfel încât să devină o sursă de motivație, de speranță, nu de descurajare sau dispreț la adresa propriei persoane. În alergare și în viață. Atunci când conștientizăm că ne comparăm cu cineva și învățăm să ne detașăm puțin, să ne amintim să fim recunoscători pentru ce avem și suntem deja, s-ar putea chiar să iasă ceva bun din asta.
Sigur, nu e sănătos să facem din comparație o obsesie, dar consider că poate fi o sursă de inspirație în unele situații, dacă o privim constructiv.
CE mă inspiră de la persoana cu care mă compar? Este ceva ce-mi doresc cu adevărat să fiu/ să am? Rezonează cu valorile mele? Dacă da, ce pot face pentru a-mi dezvolta abilități în acea direcție, ținând cont de calitățile și priorităților mele?
Și desigur, e interesant de făcut o comparație cu noi înșine: să vedem unde suntem față de unde eram ieri sau acum X ani și să ne gândim dacă ne mulțumește situația actuală. De multe ori, o să constatăm cu surprindere că suntem mult mai bine față de cum eram într-o etapă trecută. 🙂
Amintește-ți de perioada din trecut în care visai să fii unde ești acum.
Acest articol face parte din seria „24 de zile despre alergare”