Când am citit cartea „Drumul către Sparta” de Dean Karnazes, acum mulți ani, nu mi-am imaginat că într-o zi voi alerga și eu acest ultramaraton cu aură istorică: Spartathlon.

De la puținii români care au alergat această cursă am auzit de-a lungul timpului o mulțime de povești, iar la un moment dat gândul participării s-a strecurat în mintea mea. După ce am terminat Ultrabalatonul în 2025 (din a doua încercare), mi-am zis că următoarea provocare ultra ar putea fi Spartathlon, acest concurs uriaș de 246 km, între Atena și Sparta, ce trebuie parcurși în maxim 36 de ore.

Pe scurt, despre Spartathlon

Ca să te califici la Spartathlon trebuie să îndeplinești un barem, care se găsește detaliat pe site. Nu vreau să mă lungesc cu explicații, o să spun doar că minim-minim este să fi alergat cel puțin 120 km (bărbați)/ 110 km (femei) într-o cursă de 12 ore, în ultimii 3 ani.

Pe lângă distanța deloc de neglijat, Spartathlon are reputația unui concurs dificil și din cauza vremii capricioase: în unii ani au fost temperaturi foarte ridicate, în alții, ploaie, vânt și frig peste noapte. Bonus, la km 160 e de urcat un munte, pe o pantă abruptă, în întuneric. Cu excepția porțiunii de munte, se aleargă pe asfalt (inclusiv pe marginea șoselelor, pe lângă mașini). Diferența de nivel este de 2.600 m.

De-a lungul celor 246 km sunt amenajate 75 de puncte de hidratare și alimentare, fiecare cu un timp limită bine stabilit, în care alergătorii trebuie să se încadreze. În caz contrar, sunt descalificați. Doar în 16 dintre aceste puncte poți primi ajutor de la echipa de suport, formată din 1-2 persoane, iar în rest trebuie să te descurci pe cont propriu. Primul punct cu asistență permisă este la km 43,9, după care la km 79,8 și apoi aceste puncte devin mai dese, cam la 10-15 km. Între ele, voluntarii de la punctele de alimentare sunt singurii care te pot ajuta cu diverse. Alergătorii care doresc pot trimite în avans, la anumite puncte, drop bags cu nutriție, pantofi, îmbrăcăminte etc.

Finișul e la statuia regelui Leonidas din Sparta.

Povestea mea. Înainte de Spartathlon

Am ajuns în Atena cu mașina, de miercuri noapte, în ideea de a avea măcar două zile de relaxare înainte de concurs. Au prins tare bine, pentru că am avut ocazia să mă revăd cu prietene dragi și am explorat împreună câteva locuri din capitala Greciei. A fost un explorat lent și scurt, ca să-mi păstrez energia pentru cursă. Oricum, emoțiile se simțeau deja în aer, luându-se la întrecere cu scuterele din traficul nebun.

Joi am fost să luăm kitul de participare la Hotelul Oasis din Glyfada, unde ne-am reunit cu ceilalți români și echipele de suport. Ne-am pozat (mulțumim, Mete!), am făcut schimb de emoții și strategii de cursă, apoi ne-am restras la apartament să mai plănuim și să aranjăm lucrurile pentru a doua zi. În tot acest timp, stăteam cu ochii ca pe butelie pe prognoza meteo, care anunța niscaiva nori și ploaie în ziua cursei.

Vineri dimineața am făcut o scurtă tură în Decathlon pentru cumpărături de ultim moment. După odihnă și o plimbare plăcută în parcul Stavros Niarchos, ne-am pregătit de culcare cu bagajele deja făcute. Emoțiile deja se dădeau cu capul de tavan.

Start Spartathlon 2026!

În dimineața cursei, prognoza meteo s-a dovedit a fi exactă. Când am ajuns la poalele Acropolei, locul startului, începuse să picure. Mi-am luat pe mine pelerina de ploaie special tăiată, deși nu mă încânta deloc că urma să alerg cu ea.

Era o grămadă de lume, iar emoțiile mele s-au amestecat în mulțime și le-am pierdut urma. Ne-am reunit cu Răzvan și Monica, am făcut o poză înainte de start și apoi ne-am așezat în mulțimea de alergători entuziasmați.

Aproape se luminase când s-a dat startul, însă ploaia a rămas să ne însoțească pentru o bună parte de drum. Uitându-mă pe filmări, mi-am dat seama că ploua de-a binelea, deși când am alergat mi se părea mai mult un duș lejer. Cu duș sau fără duș, în primii 300 de metri eram deja udă la picioare. Am trecut pe străzile din Atena, încă dormind la acea oră (startul a fost la 7:00), apoi am ieșit pe un fel de centură unde camioanele și mașinile goneau pe lângă noi parcă să ne facă în ciudă. Am luat câteva bălți din plin – era inevitabil.

Am pornit cu un pace lejer, pe la 6:00 min/km și am încetinit când au apărut primele urcări. Că tot am adus vorba: cursa asta e formată doar din urcări, coborâri și fals plat. Nu cred că există 500 m de drum drept. Pe lângă munte, șoselele și drumurile pe care am alergat par să formeze un roller coaster continuu.

Nu mai știu la ce km eram, dar am văzut în stânga marea și cerul, deja limpezite de ploaie. A fost una dintre cele mai frumoase priveliști de pe traseu, mai ales că din ploaie rămăsese doar un picurat. Mi-am dat pelerina de ploaie jos, am mototolit-o bine și am pus-o în buzunar. A fost unul dintre cele mai prețioase accesorii pe durata cursei, fiindcă mi-a ferit și de ploaie, și de frig.

Am mâncat ce aveam la mine, mi-am mai luat apă de la punctele de alimentare și uite așa s-a dus primul maraton din cele șase. Au urmat alte câteva mici reprize de ploaie, ocazii cu care mi-am pus iar pe mine pelerina magică.

Pe la km 44 m-am oprit să-mi schimb doar șosetele și să mă dau cu puțină cremă anti-frecare la tălpi. Mă tenta să-mi dau jos și pantofii uzi, dar mai aveam doar 2 perechi bune de rezervă și nu am vrut să le folosesc așa curând, în caz că ploaia s-ar fi prelungit. Între timp începuse iar să picure. Cred. Știu doar că a plouat mult, însă câte ore și între ce intervale nu reușesc să-mi amintesc. Însă țin minte că pe moment nu mi s-a părut atât de tragic, chiar dacă bănuiam că o să se lase cu bășici, indiferent de câți pantofi aș fi schimbat.

Am trecut și pe lângă o rafinărie, unde era un miros puternic și neplăcut. Noroc că nu am avut probleme cu stomacul, altfel trecerea prin zonă ar fi fost un coșmar.

Sunt oameni care fac o dată concursul, îl termină și gata. Alții fac o pasiune din Spartathlon și participă an de an, venind chiar și de la distanțe foarte mari. Am văzut cel puțin patru alergători cu simbolul Spartathlon tatuat pe picior, iar unul avea și vreo câțiva ani însemnați dedesubt – am bănuit eu că anii cu finiș 🙂

După o altă bucată de drum a venit la rând un punct spectaculos, foarte apreciat de alergători: Canalul Corint. Îl văzusem în multe clipuri filmate din anii anteriori și recunosc că mă luase puțin amețeala de la înălțime, doar privindu-l pe ecran. Ajunsă pe pod, am băgat viteză ca să scap cât mai repede, uitându-mă doar în față.

Nu departe de canal m-am oprit la km 80, la punctul unde se permite asistență. Edi, suportul meu de încredere, m-a așteptat și aici cu mașina. Mi-aș fi dorit cartofi fierți, dar se pare că la alimentare aveau doar paste. Mi-am schimbat în sfârșit pantofii și șosetele, mi-am refăcut stocul de biscuiți și geluri și am plecat mai departe un pic mai relaxată, știind că de acum punctele cu asistență sunt mai dese.

Următoarea porțiune e în ceață în amintirile mele. Am trecut prin sate și zone mai sălbatice, pe drumul șerpuind mult în sus. Am avut mereu alergători în față și în spate, ne mai salutam când treceam unii pe lângă alții sau alergam puțin împreună.

Între timp se făcuse întuneric, așa că mi-am luat frontala și foița și mi-am schimbat tricoul cu o bluză cu mânecă lungă. De mănuși nu mi s-a părut că am nevoie și așa a fost.

Acum, ca să fie clar: am mers o mare parte din concursul ăsta. Mers în ritm de plimbare, ca să fiu mai precisă. Treceau oamenii pe lângă mine pe urcare într-un mers alert pe care eu nici pe plat nu aș fi reușit să-l am. Însă am compensat cu alergări ușoare pe coborâri și am reușit să am un ritm bun, per total, cu pauze cât mai scurte. Am avut mereu cam 1-2 ore avantaj față de timpul limită la check point-uri.

Muntele

Credeam că de la Lyrkeia urmează direct urcarea pe munte, pe poteca aceea întortocheată de pământ. Am fost foarte mirată când traseul a continuat pe străzile din sat și apoi a dat într-o șosea întunecată. În jur se vedeau contururile munților și câteva șiruri de lumini despre care aveam impresia că ar trebui să marcheze celebra potecă. Ei bine, nu era cazul.

„Oare m-am rătăcit?” Traseul fusese mereu bine marcat, cu săgeată galbenă pe jos. Chiar mai devreme văzusem una, însă acum începeam să mă îndoiesc de propria memorie. „Poate am confundat-o cu alt semn? Cum de nu mai sunt alergători nici în față, nici în spate?” Am ținut însă drumul, urmărind cu înfocare orizontul în căutarea unei luminițe de la alt alergător. Mai trecea câte o mașină, dar nu părea să aibă lipit pe geam stickerul de mașină de suport la Spartathlon.

Într-un final, am zărit în depărtare câteva punctulețe roșii care avansau alene. Mi-a venit inima la loc și am continuat. Am ajuns un alergător și l-am întrebat dacă știe cam cât mai e până la urcarea pe munte. Mi-a arătat șoseaua infinită, încolăcită în fața noastră, spunându-mi că mai sunt câțiva kilometri (între timp îmi schimbasem ceasul și nu mai știam exact la ce km sunt). Am mai povestit de una, de alta și așa a trecut timpul.

Am ajuns la un punct de alimentare cu o inimioară roz strălucind în noapte. Ne apropiam, dar încă a mai fost o urcare zdravănă pe șosea până la punctul mult așteptat.

Iată-l. Muntele. Porțiunea despre care am fost cea mai curioasă, la câte povești am auzit. Din fericire, poteca de pietre și pământ este foarte bine marcată, iar partea excelentă este că nu vezi prea mult ce e în jur, fiind destul de întuneric. Ziua nu știu dacă aș fi avut curaj să urc. O altă parte bună este că până am ajuns eu la munte se potolise și ploaia, care îi lovise pe cei mai rapizi alergători (aveam să aflu asta după finiș).

După un drum care a părut etern, am ajuns în vârf. Ei bine, distracția de-abia acum urma. Ce urcă trebuie să și coboare, nu? Coborârea se făcea pe o potecă mult mai lată, nu atât de abruptă, dar după 160 km de mers și alergat, un teren alunecos și plin de pietre nu e ce mi-aș fi dorit. Am înaintat în stil melc, cu grijă la fiecare pas să nu mă împiedic. Cu atenția la maxim și simțurile ascuțite, nu a fost timp să mi se facă somn (De obicei nu îmi vine să dorm la concursurile ultra, pentru că mănânc și sunt mereu în mișcare, chiar dacă doar merg. Dacă apare somnul, e doar pentru câteva momente).

Terminată cu bine proba muntelui, am răsuflat ușurată.

Am mai alergat ce am mai alergat, apoi s-a luminat de-a binelea. Mi-am schimbat din nou pantofii, mi-am pansat bășicile și, cu forțe proaspete, am atacat ultima bucată a Spartathlonului.

Mi-a plăcut că voluntarii de la punctele de alimentare au fost mereu pe fază și au știut să răspundă la întrebarea mea insistentă “Când e următorul punct cu asistență permisă?” La fiecare check point este un panou cu nr. de km parcurși, nr. de km rămași până la Sparta, ora limită, nr. de km până la următorul punct etc. Cam multe numere pentru gustul meu, însă e bine că informația este acolo, la îndemână.

Pe o porțiune de traseu am fost însoțiți de un câine prietenos, despre care am înțeles că și anii trecuți a condus alergătorii spre Sparta.

La un moment dat, traseul a început să coboare. Toată lumea ne încuraja că mai e o urcare și apoi doar coborâre, așa că am profitat ca să mai alerg un pic, ajutată de gravitație.

Deja alergătorii din jur erau mai relaxați, iar în fața mea se întindeau mici grupulețe de plimbăreți stând la povești. Ieșise și soarele, iar temperaturile urcaseră generos. Cu totul altă atmosferă față de start.

Finish Spartathlon 2026

M-a întrebat cineva când am știut că voi termina cursa. Ei bine, doar la finiș, pentru că până atunci orice se poate întâmpla. Sigur, când am intrat la Sparta, m-am uitat la ceas și am văzut că aveam suficient timp să mă încadrez în cele 36 de ore chiar și mergând, m-am bucurat mult.

Deși se adunase oboseala, am încercat să savurez ultimii patru kilometri, cei din Sparta, însoțiți de aplauzele și felicitările localnicilor. Atmosfera s-a animat și mai tare când am ajuns la gardurile care marchează cele câteva sute de metri până la finish.

Am ajuns la statuia regelui Leonidas din Sparta după 34 ore 49 minute de la plecarea din Atena. Am stat la rând la atins statuia, am primit coronița, mini-trofeul și tricoul de finisher. Și, desigur, am băut din cupa spartană (apă, în caz că vă întrebați).

Pentru amatorii de cifre și statistici, am fost pe locul 42/ 75 participante care au luat startul, iar la General am fost undeva pe 204. În 2026 au fost 403 participanți înscriși, au luat startul 381 și au ajuns la finish 276, conform rezultatelor. Un număr foarte mare de finișeri, comparativ cu alți ani. Probabil că răcoarea a ajutat mult.

Luni dimineață a urmat o mică sesiune de poze la statuie, iar marți seara, după ce ne-am mai revenit, am mers la petrecerea de decernare a medaliilor, de lângă Atena. Am cunoscut alergători din alte țări, am povestit și am sărbătorit aventura Spartathlonului. Pentru că a doua zi urma să plecăm foarte de dimineață spre casă, am tulit-o înainte să înceapă distracția.

Nutriția mea la Spartathlon 2026

Nutriția este partea de care sunt cea mai mândră din toată cursa, pentru că a funcționat totul perfect. Nu cred că am mai avut vreo alergare așa lungă la care să mă simt atât de bine cu stomacul și să pot să mănânc și să beau pe toată durata cursei. Am putut să iau geluri chiar și în ultimele ore de alergare, ceea ce pentru mine e un record.

Am mers pe o combinație de geluri (Precision, SiS, 226ERS), jeleuri de fructe, biscuiți fără gust și mâncare solidă (orez, paste, cartofi fierți). Am mai ciugulit și niște banane, două piureuri de fructe, iar ce a făcut deliciul acestei curse au fost bucățile crocante de toast descoperite la punctele de alimentare. Sunt niște mici felii uscate de pâine care cred că sunt destul de populare în Grecia. Au un gust mai sărat/ neutru și merg de minune între chestiile dulci.

De băut am avut isotonic, ceai cald cu zahăr și, desigur, apă.

Am băgat foarte puțină cofeină – 280 mg din geluri (în total) plus ce s-a mai adunat din ceaiul negru (am băut destul de mult).

La unul dintre punctele mai de la final am găsit un gel Naak neutru pe care l-am înhățat și l-am consumat rapid. Or mai fi fost și la alte puncte (Naak a fost sponsor), dar cum eu m-am situat în a doua jumătate a alergătorilor, doar la unul am găsit 🙂

Secretul reușitei cu nutriția? Nu e deloc un secret, ci e vorba despre pastilele de sare pe care le-am luat constant pe parcursul alergării. Până acum obișnuiam să mă bazez pe tablete efervescente pentru sodiu, însă capsulele mi se par mult mai eficiente. Sau cel puțin asta e concluzia la care am ajuns după ce la ultimele concursuri ultra m-am simțit foarte bine.

Strategia mea mentală la Spartathlon 2026

Poate e mult spus „strategie mentală”, însă vreau să scriu câteva cuvinte și despre cum am abordat cei 246 km. Obiectivul meu a fost să ajung la statuie în limita de 36 de ore; nu am avut alte ambiții de timp. Am avut grijă să fiu la un pace resimțit ca lejer, iar pe urcări în general am mers (doar la început am alergat ușor câteva pante).

Am avut două mari repere în minte: următorul check point și următorul check point cu asistență. În acest fel nu m-am stresat cu nr. de km până la finiș, care era prea intimidant, ci m-am concentrat pe cei 3-4 km din fața mea, respectiv pe nr. de km până când îl văd din nou pe Edi. Am mâncat elefantul pe bucăți micuțe, cum se spune.

Ca repere mai fixe, „de sărbătorit”, mi-am setat: km 44, canalul Corint, km 100, muntele, răsăritul, km 200, ultimii 10 km.

Am încercat să stau cât mai puțin timp în checkpoint-uri și să nu mă lungesc cu schimbatul hainelor și al pantofilor.

Am alergat pe mici porțiuni alături de alți participanți, încercând să mențin ritmul cu ei, pe cât posibil.

La moral a ajutat mult și faptul că m-am simțit tare bine cu energia, datorită nutriției.

Am avut și câteva mantre:

Cu răbdare, kilometrii se adună, fie că merg sau alerg.

Contează că înaintez, nu contează viteza.

Cu fiecare pas sunt mai aproape de Sparta.

Concluzia mea despre Spartathlon 2026

După vreo câțiva ani în care am visat la această cursă intimidantă, iată că am transformat dorința în realitate. Pentru mine, Spartathlon a însemnat o experiență specială, o adevărată aventură și mă bucur mult că mi-a ieșit finișul din prima. La cursa asta am folosit toată experiența acumulată în cei nouă ani de când alerg ultramaratoane, în special pe partea de nutriție și mental.

A fost minunat că am terminat toți cei trei din echipa României și am putut sărbători împreună. Românii din Sparta/ Grecia ne-au făcut să ne simțim bineveniți și susținuți. Atmosfera de la finiș a meritat cu siguranță tot drumul.

Nu regret nicio clipă că am participat, chiar dacă a fost o cursă foarte scumpă față de altele – iar aici mă refer nu doar la taxa de înscriere, ci și la transport și cazare. Voi reveni? Nu cred, cel puțin nu foarte curând. Însă cine știe? Viața m-a învățat că „niciodată să nu spui niciodată”.