Startul de la Maratonul București 2018 m-a găsit în spatele pacerilor de 1:40, cu gândul că dacă tot am alergat câteva semimaratoane cu 1:42-1:43, ar fi cazul să trec la next level (orice ar fi însemnat asta).

Începe cursa, iar eu sunt cu ochii după aripile galbene, care fluturau deja în viteză, distanțându-se în fața mea. Fără să mă uit în stânga sau în dreapta, fără să arunc vreo privire la ceas, o zbughesc prin mulțime după paceri, ca hipnotizată.

Big mistake.

Pe primul kilometru am tras tare să-i ajung din urmă pe băieți. Într-un final, sunt prin preajma lor, alături de mulți alți alergători, și parcă s-a mai stabilizat situația. Sunt extrem de concentrată (și încruntată, am senzația), mă bate și soarele în față, plus ceva vânt. Deși sunt în maiou, nu mi-e frig, am intrat în transă și încerc să respir corespunzător.

Mă uit într-un final la ceas și parcă sunt un pic cam tare, sub 4:44 min/km – ceea ce oricum pentru mine e blană. Încet-încet, aripile galbene câștigă grațios distanță, în timp ce eu mă căznesc să nu-mi pierd suflul pe urcarea de la Berzei-Buzești. Și uite-i că s-au dus… Iar eu nu. 

Brusc, simt cum încep să mă depășească puhoaie de alergători. Dar așa, constant, la fiecare sută de metri trece cineva în viteză pe lângă mine, iar eu parcă alerg pe loc :))

Mno, asta e, acum dacă tot s-au dus pacerii, s-a dus și PB-ul, măcar să mă opresc să beau apă, că nu mai e nicio grabă.

Mai recuperez pe unele porțiuni, mă mai motivează câte-o melodie, ceva încurajări, mențin undeva un pic sub 5:00 min/km. Fără prea multă constanță, din păcate. Pe urcarea de la Novotel (Hm, poate ar trebui să fac o vizită la Puro e Bio, n-am mai fost demult…) trag greu, încetinesc, iar când revin pe plat mi se pare că prind aripi (nu din alea galbene, ahaha).

La Cișmigiu e lume multă, verdeață, frumos, beau încă două pahare cu apă rece – e bine de tot, ce mai contează pace-ul?

Mă relaxez, respir cum trebuie, sunt mai atentă la ce e în jur, mai salut un cunoscut, mai zâmbesc (uitasem cum e) și vine întoarcerea de la Hașdeu.

Cum, deja? Adică în 2 km e finișul??? Păi stai că eu de-abia m-am încălzit… Nu mai bine mă băgam la maraton, alergam mai lejereanu’ și nu-mi dădeam duhul la sub 5???

Asta e, altă dată 🙂

Când trec pe sub poarta de finiș se face 1:43, dar timpul real e un pic sub, 1:42:48, mai exact.

Cu medalia de gât, îmi bag nasul într-o bucată de portocală (de fapt, în mai multe, dar pe rând), beau apă, apoi fuguța spre zona de stretching. Mi-e lene să fac stretching singură, recunosc, de-asta mizez că cei de la Wordclass o să aibă ei grijă de mușchii mei.

Lecția & concluzia

E simplu: am plecat prea repede. Ar fi fost mai bine să țin un 4:50-4:55 măcar pe primii 10-12 km și de-abia apoi să (mă) dau vite(a)ză. Am stat cam încordată și asta s-a simțit din plin.

Despre tricou și kit nu mai zic nimic, sunt sigur că o să se ocupe alții de asta pe grupurile de Facebook :)) Doar așa, o idee, ce am făcut cu laptele de migdale și conserva de ananas primite (+ semințe de chia și un praf de cacao de la mine):

Să ne vedem cu bine la următoarea cursă!