La ora la care scriu aceste rânduri, Facebook-ul meu e plin de postări despre Semimaratonul București, cu medalii, oameni încântați, felicitări, PB-uri și zâmbete cât cuprinde. Pe 15 mai 2016, capitala s-a colorat în voie bună, alergare și endorfine. Au existat, probabil, și… nervi 😀 din partea unora care n-au fost încântați să afle că traficul a fost blocat pentru câteva ore.
În rest, mare parte din populația cu chef de mișcare din București s-a mobilizat duminică să alerge sau să susțină participanții la cursa populară, cros 10 km, ștafetă și semimaraton. Eu mă înscrisesem la semi (21 km) de ceva vreme, în ideea de a plăti taxa de participare mai mică, așa că, la nici o săptămână după Maratonul Regal, iată-mă din nou la startul unei alergări, de data asta pe asfalt.
Cu ceva febră musculară (deh, nu alerg în fiecare zi 42 km pe munte…), ambiția de PB a fost înlocuită cu dorința de a termina cu bine cursa. Kitul mi s-a părut modest, dar măcar tricoul are o culoare super-faină și îmi vine tocmai bine. Asta e partea bună la Semimaratonul și Maratonul București, că tricourile sunt de calitate, cu mărimi potrivite tuturor, inclusiv celor mai mici.
În dimineața care se anunța răcoroasă, am ajuns în Piața Constituției pe la 9 fără ceva. N-am mai avut bagaj de lăsat la garderobă, am găsit repede blocul de plecare și m-am așezat în așteptarea startului pentru proba de semimaraton, care a fost pe la 9:15. După vreo 2 minute am trecut peste pragul de start, apoi a început distracția.
Am pornit în ritm cât de cât lejer, mai ales că resimțeam durere constantă în mușchii de la picioare, durere care m-a acompaniat pe toată durata cursei. Din fericire, a fost suportabilă, iar alt disconfort n-am mai avut.
Dintr-o dată, s-a făcut foarte cald, nici urmă de ploaia care amenința să se dezlănțuie cu o zi mai devreme. Câteva mici porțiuni cu umbră au fost binevenite, în rest m-am bucurat că am avut inspirația de a-mi lua șapcă. M-am oprit la aproape fiecare punct de hidratare pentru apă, am ciugulit o bucată de măr, dar în rest energia a fost la un nivel ridicat. N-am reușit nici de data asta să alerg alături de vreo echipă de paceri, cred că am preferat (din nou) să fiu doar eu cu mine și senzațiile mele.
Pas cu pas, nu știu cum a zburat timpul. M-am concentrat 100% pe senzațiile din picioare, ca să pot preveni un eventual shut down, mai ales că pe traseu am văzut vreo două persoane culese de ambulanță… Din fericire, n-a fost cazul.
Am încercat să mai identific cunoscuți prin mulțimea de alergători, m-am salutat cu câțiva, iar în rest am luat-o kilometru cu kilometru, fără să mă gândesc la ce va urma. În schimb, am simțit oamenii care ne-au încurajat de pe margine mai entuziasmați decât la alte curse de până acum, cu mai multă vervă și zgomot. A fost doar impresia mea? 😀
Am trecut linia de finish pe la 1:59, iar timpul real a fost de 1:57:42. Cu toată febra musculară, am scos cu doar 3 minute mai mult decât PB-ul de anul trecut, ceea ce nu poate decât să mă mulțumescă 🙂 Un nou PB, altădată.
