Maratonul Montan Rafael 2019: 42 km în galben și roz

După experiența faină de la Maratonul Montan Rafael 2018, când am participat la semi, anul acesta am revenit în Codlea pentru o porție dublă de alergare pe cărări cu frunze galbene. M-am înscris la 42km, cu gândul că e ultima cursă din sezonul de trail pe anul ăsta.

Știam deja că peisajele sunt minunate, kit-ul – mai mult decât generos, iar tocana de la final – bună de te lingi pe degete. În plus, cursa are o cauză caritabilă, deci un motiv în plus să fim acolo pentru a susține o inițiativă atât de frumoasă.

Foto: Soțul lui Kiki

Ce mi se pare fain la alergările montane e că nu știu niciodată dinainte cum mă vor surprinde munții și ce gânduri voi avea pe traseu. E un mister cum mă voi simți în ziua cursei, cum se vor comporta picioarele, stomacul și mintea, așa că tot ce pot să fac e să fiu curioasă și să am răbdare, mai ales când ajung la acel punct în care mă întreb Ce caut eu pe coclauri?!

Văzusem pe hartă urcarea pe Măgura, care fusese inclusă anul trecut și la semimaraton, deci mă așteptam să fie o cursă intensă pe final. Dar nu mă așteptam la ce a fost în realitate.

Start cu soare și energie

Dimineața era soare și frumos în Codlea și am ajuns bine dispusă la zona startului, care de-abia atunci începea să se dezmorțească.

Vine vremea startului. Am pornit cu toții ca din pușcă, încurajați de faptul că primii kilometri sunt la vale. Începe repede urcarea, apoi drumul intră în pădure și am senzația că toată lumea mă depășește. Eh, e doar o senzație și oricum, cursa e abia la început, deci nu-i grabă.

Ajungem repede în zona lacului, unde alergăm fix pe mal, iar eu trag cu ochiul la apă, întrebându-mă dacă o fi adâncă, în caz că nu reușesc să-mi păstrez picioarele pe potecă. Nu e cazul, din fericire.

Mă înfig în urcare și încerc să mențin un ritm constant, dar respir ușurată când panta se mai domolește. Apoi iaca vine doar vale. Din fericire, una deopotrivă alergabilă și agreabilă, așa că zburd veselă în viteză. Mă uit la ceas din când în când și kilometrii trec repede. Mai prind alergători din urmă, mai o vorbă, mai o respirație profundă și mă simt plină de forță.

Foto: Soțul lui Kiki

Recunosc, când particip la o cursă îmi propun să alerg cât de bine pot, nu am chef să fac poze. Însă traseul ăsta e atât de frumos, că ar merita o tură la pas, cu pozat totul. Culori de vis, dealurile arată ca o pictură (de-aia clasică, nu contemporană). Noroc cu urcările că am avut răgaz să mă mai uit în stânga și-n dreapta; altfel am stat cu ochii în jos, atentă să nu mă împiedic.

Punctele de alimentare sunt frecvente, cam la 5 km, însă și așa, omit să-mi încarc flask-urile cu apă la un punct și mă prinde o porțiune de traseu prin soare, fără nicio picătură. Asta e, un motiv în plus să mă mobilizez să ajung mai repede la următorul punct.

Văd în fața mea o fată care înaintează sigură și mă holbez cum urcă lejer, ca și cum ar merge pe plat. Mă motivează să mă țin după ea și să micșorez distanța, dar la ce ritm are… mai greu. Ne mai intersectăm, mai schimbăm două vorbe, soțul ei pe bicicletă ne face câteva poze 🙂 (Mulțumesc!).

Foto: Soțul lui Kiki

Într-un final, se duce înainte și o pierd din vedere. Ajung și eu la Cetate, beau apă rece și bună, apoi fac refill.

Mă înviorez. Dar nu pentru mult timp.

No more zen

Transpirația curge pe mine, mă uit în față și văd doar puncte roz care urcă și urcă și urcă și urcă și urcă și urcă și urcă.

Frate, înălțimea maximă e sub 1300 de metri, unde ajunge traseul ăsta, unde? În cer??

Nu-mi aminteam să fi urcat AȘA DE MULT anul trecut, țineam minte doar o porțiune drăguță unde m-am cățărat fără probleme. Atunci eram fresh după câțiva kilometri și parcă nu bătea așa tare soarele.

Bine măcar că marcajele sunt frecvente, deci nu există riscul să deviez de la traseu. Mă proptesc de câte un copac, în încercarea de a rămâne în picioare și înaintez cu încăpățânare (a se citi “mă târăsc”) printre pietre, rădăcini și arbuști. Sunt singură și nu-s deloc zen, deja mă enervează urcarea asta – Cine naiba a pus-o aici?, ocazie cu care mă împiedic de câteva pietre, ca să mă trezesc la realitate și să-mi “liniștesc” unghiile de la picioare. Ok, ok, calmează-te, o să termine la un moment dat. Într-un final, aud încurajări și zăresc vârful.

Foto: John Chitu

Atât mi-a trebuit! De finiș mă desparte doar o coborâre de 5 km, despre care-mi aminteam că e crunt de alunecoasă din cauza frunzelor.

Așa că urmează o sesiune de patinaj (ne)artistic pe frunze, dar nu atât de chinuitor ca anul trecut. Un suflet milos de la organizare a întins o cordelină între câțiva copaci – un punct de susținere peste covorul instabil de frunze și pietre.

Oricum, alunec în fund o dată, mă mai dau așa la vale, dar în principiu mă țin pe picioare. Deci s-a compensat: acum mi s-a părut mai greu la urcare, dar coborârea n-a fost așa gravă, cu tot cu frunze. În depărtare se aud ademenitoare vocile de la finiș.

Vine un drum pe care e mai ușor să alergi, decât să mergi, așa că profit de gravitație și zbor din nou pe văile înclinate. A fost o plăcere porțiunea asta, deși nu a lipsit efortul și deja număram kilometrii rămași până la finiș.

Ies în asfalt și nu-mi vine să cred că mai e un puiuț de urcare. Dar nu mai am timp să mă plâng, am venit în vervă de pe coborârea aia și acum țopăi cu ultimele resurse spre finiș.

Hai c-a fost bine și de data asta 🙂

Am primit medalia jucăușă, apoi am intrat în posesia tocăniței, pe care am devorat-o imediat.

Istoria s-a repetat: locul 4 la Open Feminin (din 13) ca și anul trecut, locul 2 la categoria F18-35.

Maratonul Montan Rafael mi-a oferit și anul acesta o escapadă minunată în natură, în care am respirat libertate și mi-am dat seama că transpirația, praful și o tocăniță bună la final sunt uneori tot ce am nevoie ca să fiu recunoscătoare pentru ceea ce trăiesc.

2 thoughts on “Maratonul Montan Rafael 2019: 42 km în galben și roz

  1. Iulia Olariu

    Sincere felicitări! Alerg si eu, dar încă nu am curajul să particip la maratoane.

    Reply

Leave a Reply to Andra :) Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.