Mă uit hipnotizată la lumina proiectată pe jos de frontală, încercând să nu adorm și să rulez în minte un citat motivațional, ceva, dar tot ce simt e durere la fiecare pas. Iar când calc pe pietricele care se găsesc din belșug pe drum, parcă merg pe cioburi.

Game over.

După 92 km așez numărul de concurs pe masa de alimentare de la Valea Stânii, mă apuc să mănânc nectarine cu brânză și vreau să neglijez durerile din tălpi – lucru pe care îl făceam deja de peste 35 km. Voluntarii îmi par un pic mirați, mă întreabă dacă sunt sigură că vreau să abandonez, când mai sunt doar 16 km până la finiș. Le spun că da, am tălpile pline de bășici și nu am cum să continui.

Am așteptat cu nerăbdare ultramaratonul de la Ciucaș. Cu așa mare nerăbdare, că am avut cazarea rezervată cu peste jumătate de an înainte. E cursa mea trail preferată, de-asta am și vrut să alerg aici primul ultra montan, după 3 ani la rând în care am participat la proba de maraton.

Anul acesta, organizatorii au mai introdus o buclă de vreo 4-5 km, ca să poată păstra punctele ITRA (din ce au zis la ședința tehnică), așa că ultramaratonul Ciucaș a ajuns la 108 km. Sau pe-acolo.

Ca pregătire, nu am făcut cine știe ce antrenamente la munte, cu excepția curselor de alergare montane și a unei ieșiri pe Gropșoarele, însă mă simțeam încrezătoare, pregătită să fac față celor peste 100 km de urcări, coborâri și peisaje superbe. Știam că o să fie solicitant, provocator, cu multă transpirație.

The Day

Dimineața am tremurat puțin în așteptarea startului, dar după ce ne-am pus în mișcare m-am încălzit imediat, încă de la prima urcare. De la început am alergat alături de partenerul meu, însă am fost fiecare la proba de ultra individual.

Deși sunt o persoană matinală, mă simt amorțită pe primii kilometri. Urcările de la început mi se par crunte, nu-mi vine să cred că sunt cele de la maraton, pe care nu mi le aminteam așa de speriat. De-abia după vreo oră, când se luminează și bag frontala în rucsac, mă mai energizez.

Traseul familiar mă ajută să-mi revin repede, așa că urmează o porțiune unde chiar mă simt în formă și mă bucur de alergare, de peisaj (cu coada ochiului) și, mai ales, de vremea minunată: nori cu puțin soare și un vânticel răcoros, numai bun. Câte un fotograf apărut de după tufișuri îmi smulge câte un zâmbet, în rest stau cam încruntată.

Ajungem într-un final la Cabana Ciucaș, unde, ca de obicei, e mega-ospăț. Nu zăbovim prea mult, deși mă tentează să înfulec toate nectarinele și boabele de struguri de pe masă.

După ce bifez vârful atât de drag, încerc să nu mă rostogolesc la vale, mai alerg puțin și urmează bucla nouă. Care începe cu o coborâre. Așa, de amăgire, pentru că apoi apare o urcare infinită.

Mă așteptam să ridic privirea din pământ și să dau nas în nas cu vreun îngeraș cântând la harpă, la cât am urcat. Multă transpirație a curs pe mine până când am ajuns pe un drum mai drept, mergând în șir indian și încercând să stau cât mai aproape de persoana din față.

Dacă la drumeții aș sta cu orele în tufele cu afine, culegând cu ambele mâini, acum nici nu le-am băgat în seamă, deși erau de-o parte și de alta a drumului. Am fost concentrată să nu calc strâmb sau să mă împiedic, iar din când în când să mă uit în sus, în speranța că s-a terminat urcușul.

Primul punct, checked

Urmează poteci noi, alte urcări, alte coborâri, iar într-un final zăresc șoseaua și punctul de alimentare de la Pasul Bratocea. Am ajuns după vreo 6 ore și puțin, un timp care mi se pare foarte bun – sub limita de 8 ore.

După Bratocea vine o urcare domoală prin pădure, după care poteca șerpuiește lin pe niște culmi superbe, ca o plimbare printr-un tablou impresionist. Mă rog, plimbare combinată cu alergare pe scurtele porțiuni mai plate.

Deși de obicei mă isterizez când aud lătrat de câini pe munte, acum nu m-am prea panicat, ca și cum numărul de concurs de la Ciucaș m-ar fi ferit de orice lighioană. Am trecut printr-o turmă de oi, am străbătut coline pitorești, pajiști cu iarbă deasă și înaltă, cu potecă aproape invizibilă, fără incidente animaliere. Și am urcat. Mult.

Și tot mergând așa, cu zenul în buzunare, simt ceva în talpa stângă, ca o mică jenă. Hai să mă descalț să văd ce e. Îmi scot adidasul, îl scutur, nu pare să aibă nimic. În fine. Mă încalț, gândindu-mă:“Eh, e doar o mică bășică, probabil, nimic grav, am mai alergat cu bășici”… Huuuge mistake! Continui cursa ca și până atunci, deși pe măsură ce se adună kilometrii simt tot mai mult disconfort în tălpi, ba chiar un pic de usturime.

Când credeam că mai sunt vreo 3-4 km până la baraj, ajung la un punct de alimentare unde voluntarii zic că mai avem vreo 15 km. Am crezut că pic pe jos. Dar înghit în sec, mai bag niște nectarine și pornesc mai departe, arzând de nerăbdare să apară barajul ăla odată. Unde naiba eee?

Într-un final, Barajul

Intru pe poarta de la punctul de alimentare de la Baraj ca la un party, după 12 ore și jumătate de la start.

Punctele astea de alimentare de la Ciucaș sunt un fel de cântec de sirenă pentru concurenți: parcă sunt făcute să te ademenească și să te țină pe loc.

Eu am o bănuială că numărul mare de abandonuri la Baraj e cauzat de belșugul de la punctul de alimentare de aici :)) Vii obosit și apoi te simți mai ceva ca la un restaurant de cinci stele, toată lumea sare să te ajute, să-ți umple bidoanele cu apă, să-ți dea ce-ți poftește suflețelul de alergător (inclusiv colivă), de ce să pleci mai departe?

Mă răsfăț cu niște cartofi fierți și castraveciori murați, care mi se par cel mai gustos lucru pe care l-am mâncat vreodată, mai ales că mi-e foame bine.

Deși sunt cu tălpile dureroase, îmi zic că pot duce fără probleme traseul până la finiș, că doar sunt niște bășici, nu mă fac ele pe mine, nu? Well…

Încă o porție de “distracție”…

Deja cu gândul la urcarea de pe Gropșoare, pornim în pas vioi pe baraj, aproape întremată mental.

Drumul spre Valea Stânii e destul de lin, dar lung. Nu, nu lung. FOARTE lung. Se întunecă ușor, dar încă nu e frig, doar o răcoare plăcută. Calc încordată, încercând să pășesc astfel încât să mă doară cât mai puțin, dar fără prea mare succes.

Traseul ăsta relativ monoton îmi dă curaj că totul va fi bine până la urmă.

Dar nu pentru mult timp.

Pășitul e tot mai dureros, la fel și tentativele de alergare, când simt lichidul mișcându-se pe-acolo, prin adidași. Mă dor atât de tare bășicile, că nici nu mai bag de seamă febra musculară, iar încet-încet se înfiripă ideea renunțării. Dacă drumul ar fi fost la fel ca până acum, treacă-meargă, mă descurc până la finiș. Dar știu cum e pe Gropșoare și nici nu vreau să-mi imaginez cum s-ar simți tălpile mele pe coborâri. Cine mă ia de acolo, în caz de ceva? Superman?

Dacă inițial aveam dubii în legătură cu abandonul, după drumul la vale prin pădure, pe ultimii kilometri de la Sub Tabla Buții spre Valea Stânii, îmi e limpede că nu pot continua sub nicio formă. De-abia pot să avansez în ritm de melc, sprijinindu-mă de partenerul meu, pentru că fiecare pas e dureros, indiferent de cât de multă grijă am. Și totuși, sunt doar niște bășici…

Într-un final aud lătrat de câini, manele la maxim și zăresc luminița de la punctul de alimentare din Valea Stânii (Manelele și lătratul erau de la casa de lângă).

Las numărul și race tracker-ul voluntarilor, iar după câteva minute de așteptare am noroc cu doi omuleți simpatici cu mașină, care mă lasă în Cheia, alături de alți doi alergători care abandonaseră și ei.

Așa că anul ăsta a fost cu DNF pentru mine la Ciucaș ultra.

Ce a mers bine

Cu excepția începutului mai lent de dimineață, în rest am stat bine cu energia.

Stomacul nu mi-a făcut deloc probleme. Deși am cărat multe geluri la mine, am folosit doar unul sărat, plus vreo 2-3 batoane, câteva gofre, grisine și în rest m-am bazat pe mâncarea de la punctele de alimentare – nectarine, struguri, banane, biscuiți, alune, covrigi. Știam deja că la Ciucaș se mănâncă mai bine decât la nuntă, deci nu mi-am făcut griji.

Având flask-urile cu apă la îndemână, am băut apă destul de des, deși ar fi mers mai multă hidratare. Nu am rămas fără apă niciun moment, am avut suficientă cât să nu-mi fie sete.

Concluzii și lecții învățate

1. Cursa mea de anul ăsta a stat sub semnul lui „Mai e mult??” E cumva normal să simt asta, doar a fost prima mea cursă atât de lungă pe munte. Ceva nou, diferit de confortul maratoanelor sau al ultra-urilor de parc. De la 6:10 dimineața, când s-a dat startul, până la 00:30 noaptea, când am abandonat la Valea Stânii, am trăit cursa intens, cu (prea) multă nerăbdare. Deci mai am de lucrat la mental, să am mai multă răbdare.

2. M-am simțit puțin intimidată de distanța de ultramaraton, am stat cu stres pe durata traseului: O să fie câini? Cum o să mă simt după 60 km de alergare/ mers? Dar după 80? O să mă încadrez în timpii limită? Fără să pierd din vedere detaliile, mi-ar prinde bine ca pe viitor să fiu mai relaxată și să iau cursa pas cu pas. Acum știu că pot duce kilometri buni și pe munte 🙂

3. Deși aveam deja bășicile la Baraj, puteam să-mi schimb șosetele și jambierele și poate asta ar fi ameliorat situația (bănuiesc că șosetele au fost de vină). Am cărat cu mine regulamentar trusa de prim ajutor, dar nu mi-a dat prin cap s-o deschid și să încerc să-mi oblojesc rănile (acum e mai ușor să găsesc soluții, dar când eram acolo, cu oboseala în cârcă, situația arăta diferit). Poate că niște planuri B făcute dinainte pentru anumite situații ar prinde bine.

Una peste alta, sunt mulțumită cu decizia pe care am luat-o. Mi-a părut rău, bineînțeles, pentru că vremea era așa bună și mă simțeam bine cu energia, cu suflul, cu stomacul. Aveam timp berechet să termin dacă aveam mai multă grijă de tălpile mele.

Știu însă că nu întotdeauna lucrurile ies așa cum vrem. Oricât încercăm să controlăm totul și să avem grijă la detalii, în unele situații e suficient să apară o „floricică” și să ne dea planurile peste cap.

În rest, traseul a fost foarte bine marcat (ar mai fi de îmbunătățit zona de la baraj, unde deși drumul e drept, mai apar bifurcații înșelătoare), voluntarii – săritori și cu zâmbetele la purtător, ca de obicei. Le sunt foarte recunoscătoare pentru grija pe care o au de noi la fiecare ediție!

Citind ce am scris și privind la micile semne pe care le am pe tălpi, mi se pare că totul sună cam dramatic. Până la urmă, sunt doar niște bășici, o să se vindece ușor, nu-i nicio tragedie. Era mai nasol dacă făceam vreo entorsă sau îmi bușeam ceva pe la genunchi. Deci am scăpat ieftin 🙂

Planuri de viitor?

Pe durata cursei mi-am jurat că nu mă mai bag NICIODATĂ la un ultra montan. Evident că acum nu mai sunt atât de categorică 😀

Oricum, în 2020 îmi doresc să mă bucur de un maraton pe cinste la Ciucaș, să mă pot relaxa după finiș la o porție de paste cu brânză, întinsă pe iarbă, nu să înjur pe coclauri întrebându-mă cât mai e până la Baraju’ vieții. Peste vreo 2 ani să vedem ce-o mai fi 🙂 E destul timp să-mi cultiv răbdarea până atunci. Și să-mi iau vaselină anti-bășici.