Inspirată de un articol fain şi impulsionată de dorul de ducă, m-am gândit să povestesc despre cele mai bune mâncăruri pe care le-am savurat în vacanţele mele.
Pentru mine, partea gastronomică e o călătorie în sine, căreia îi acord o mare importanţă când sunt plecată hai-hui. Sigur că îmi doresc să vizitez o grămadă de locuri şi să văd cât se poate de mult dintr-un oraş, dar asta nu înseamnă că sunt dispusă să sacrific mesele pentru câteva ore în plus. Mai ales prânzul mi se pare o masă de bază, aşa că încerc să mă opresc pentru o oră-două la un restaurant drăguţ. De cele mai mult ori însă, cina este momentul perfect pentru relaxare după hoinăreala de peste zi, când sunt mai dornică să trag de timp.
Cele mai bune mic-dejunuri au fost cele de la Hotelul AcquaVatos, din Santorini, Grecia, cu bunătăţi variate, fructe şi deserturi delicioase. La amintirea culinară plăcută a contribuit şi atmosfera, terasa însorită a hotelului fiind perfectă pentru un început de zi în forţă. Tot datorită locului unde serveam micul-dejun îmi amintesc cu drag şi de dimineţile din Provence, în compania unor mâţe năstruşnice şi pofticioase. Untul întins pe pâinea cu smochine a fost un laitmotiv al acelei vacanţe.
Prânzurile în călătorii sunt uneori întârziate, din cauza entuziasmului de a vedea cât mai multe, dar şi a nehotărârii: “Stăm aici? Hai totuşi să mai căutăm…Poate găsim ceva mai fain”. Şi ajungem să mergem şi să tot mergem, până când foamea-şi spune răspicat cuvântul şi ne oprim într-un final după lungi parlamentări.
În Italia, pe malul lacului Como, parcă în Lecco, ţin minte că am încercat pentru prima dată paste la cuptor cu fructe de mare – un deliciu total! Atunci cred că am şi prins gustul acestui fel de mâncare, iar de fiecare dată când merg într-o zonă cu fructe de mare proaspete, mănânc pe săturate. Nişte paste bune am mâncat şi în Catania, la un restaurant ascuns în spatele unei case. Apropo de Catania, tot aici am încercat o friptură din carne de cal şi a fost ok, nu m-a impresionat, dar nici nu mi-a displăcut.
Cel mai bun peşte l-am servit în micul port Amoudi, de la poalele Oia, tot în Santorini. Probabil şi faptul că eram după câteva ore bune de umblat prin soare a transformat acest prânz târziu într-o amintire gustoasă.
După o tură intensă de biciclit, borşul rece de sfeclă cu iaurt mâncat la iarbă verde într-un parc din Varşovia a fost genial, mai ales datorită atmosferei slow, destinse, cu o doză perfectă de soare. Trecând la aspecte “carnivore”, Istanbulul ocupă clar primul loc, cu mixurile de legume şi carne la grătar, unde am gustat din tot felul de fripturi, mici şi chiftele, plus cous-cous.
În Amalfi am mâncat cu plăcere pâinici cu cerneală de sepie la un restaurant pe malul apei, într-o zi ploioasă, alături de scoici cu lămâie şi, desigur, peşte la grătar.
Când vine vorba de cină, nu pot să nu-mi amintesc o fază amuzantă de la Milano, în prima mea vacanţă în Italia. Eram lihnită de foame după o zi de călătorit şi am nimerit într-un restaurant mai de cartier. Fac o paranteză: atunci când am intrat şi ni s-au indicat locurile unde să stăm, am avut un mic şoc când am văzut cât de aproape sunt mesele în trattoriile italiene: fără prea mare efort poţi să guşti din farfuria vecinului de masă… Însă între timp m-am obişnuit, iar acum nu mi se mai pare cine ştie ce. Revenind: cineva de la masa mea a comandat o supă cu o denumire ciudată, fără să se uite bine în meniu la ce conţine. Ei bine, după lungi aşteptări, când într-un final a venit mâncarea, deasupra lichidului de o culoare incertă tronau două felii de pâine cu…un ou crud spart deasupra. Crud-crud! Bineînţeles că a returnat-o neatinsă, deşi chelnerul cu faţă de mafiot nu a părut prea încântat. Dar am scăpat cu viaţă 😀
Îmi amintesc cu plăcere de o cină târzie la Barcelona la un restaurant fusion care din păcate nu mai ştiu cum se numeşte. Genul de restaurant cu delicatese multe, servite în porţii mici. Aveam o foame de lup, însă am savurat la maxim experienţa şi am ales meniul secret, adică am comandat fără să ştim ce 😀 Preparatele au fost bune şi surprinzătoare, cu o excepţie: un ton crud pe care l-am refuzat din start. În concepţia mea culinară, carnea şi peştele trebuie să fie gătite bine. Am încercat să mănânc o dată carpaccio, dar simţurile mele au refuzat să se conformeze intenţiei, aşa că am renunţat.
Ca gustări, la Barcelona am poftit la nişte fructe exotice şi necunoscute, că parcă prea erau ispititoare pe tarabele din Boqueria. Pe o parte le-am mâncat, dar nu am fost prea încântată, iar restul… s-au stricat.
Cea mai bună pizza nu am mâncat-o la Napoli, cum poate v-aţi fi aşteptat, ci tot la Milano, la restaurantul de familie Papà Francesco, unde am petrecut câteva ore bune într-o atmosferă elegantă, dar relaxată, alături de mulţi alţi clienţi încântaţi de ospitalitatea gazdei, o tanti vorbăreaţă, aflată la a treia tinereţe. M-aş întoarce oricând acolo!
La Roma mi-am îmbogăţit vocabularul cu un nou termen din capitolul “mâncare”, mai exact “ceci”. Am întrebat chelneriţa ce supe au, iar ea mi-a răspuns “fagioli e ceci”. Cum “fagioli” ştiam ce e şi nu m-a tentat, am zis să risc şi să iau de “ceci”, cuvânt care habar n-aveam ce înseamnă. Dar am făcut o alegere potrivită, pentru că supa a fost grozavă, iar eu m-am îndrăgostit de “ceci”, adică năut 🙂
La categoria deserturi, am mâncat multe panna cotte delicioase în Italia, tarte cu fructe bune cam peste tot, iar baclavalele extra-dulci din Istanbul o să mi le amintesc mereu ca un punct culminant al experienţei turceşti. Însă cireaşa de pe tort (sau roşia de pe tort, mai bine zis), a fost un frozen yogurt cu dulceaţă de roşii cherry, savurat la o terasă din Kamari, Santorini, cu marea în faţă şi vântul prin păr.
Cat am salivat eu in fata acestui articol, in urma cu cateva dimineti.. As fi plecat oriunde in lume, numai sa incerc ceva nou, sa strabat un loc necunoscut… Visez enorm la genul de calatorii pe care le faci tu acum.. 😛
S-au adunat multe amintiri frumoase, acum când le-am pus pe blog mi-am dat şi eu seama de asta.
N-ai descoperit nimic interesant prin Belgia, din punct de vedere gastronomic? 🙂
Deci. Marturisire. La ora asta mi-e foame. Si sunt o gurmanda clasa-ntai. Îţi închipui ce poftă mi-ai făcut…!
În vacanţe, cred că e singura perioada din an in care nu acord importanta cuvenita mancarii. Pentru ca, desi tu ai mentionat la inceput ca pranzul e o mancare de baza (de acord!!) si ca te incumeti sa iti rupi vreo doua ore din program, eu la ora aia in vacanta sunt… hai-hui, de multe ori prin munti. Si ma opresc din mers sa mananc doar ca sa nu cad, sa pot inainta, de obicei ciocolata, banane, chiar si mezeluri, o branza topita – ceea ce nu fac in veci in Bucuresti!
In schimb, seara imi place la nebunie sa ma relaxez la o masa afara. Si am grija sa nu ma indop, desi mai sar calul cateodata.
Într-adevăr, când eşti prin munţi e mai greu cu mâncarea, mai ales că trebuie cărată în spate dacă mergi pe trasee mai lungi.
Am avut surpriza să găsesc mâncăruri bune chiar şi la cabane. Sau poate mi s-a părut aşa pentru că-mi era foarte foame :))