Dacă aș avea un euro pentru fiecare gând de abandon pe care l-am avut în timpul celor 6 ore de alergare de la S24H, s-ar strânge bugetul pentru concursul de anul viitor. :))

Lăsând gluma la o parte, nu știu de ce am crezut că e o idee grozavă să combin organizarea S24H cu alergarea la același concurs. În 2023 mi-a ieșit figura și am făcut o cursă bună. Acum a fost o cu totul altă poveste.

Ce m-am gândit eu: dacă tot organizăm acest minunat concurs de ultramaraton la Timișoara, de ce să nu profit și să bag și eu 6 ore de alergare acolo? Iar apoi am timp suficient să mă dedic chestiilor logistice, pentru următoarele multe ore.

Vineri a fost zi de cărat și stat în picioare, condimentată cu lipsă de odihnă, adunată deja de nopți bune. Bonus: emoții legate de mărunțișuri organizatorice pe care nu o să le detaliez aici. La preluarea kiturilor emoțiile mele s-au diluat în marea de emoții ale alergătorilor. Anul acesta am avut mai mulți participanți decât de obicei: „veterani” S24H, dar și alergători noi, de toate vârstele, aflați la primul ultramaraton.

După un somn agitat, dimineața cursei a început foarte devreme. Cum m-am dat jos din pat, pe lângă că eram adormită, am avut senzația aia de mușchi încărcați și obosiți plus o durere în gât de toată frumusețea. Nu tocmai ceea ce mi-aș fi dorit înainte de un (mic) ultramaraton.

Am mai aranjat traseul concursului din Parcul Copiilor, apoi am încercat să intru în pantofii de alergător, în timp ce în mintea mea era o tornadă de gânduri. Tornada s-a mai liniștit când am luat startul, cel puțin pentru o perioadă. Era răcoare, acea răcoare plăcută dintr-o dimineață de vară care te îmbie la alergat.

Știam că sunt obosită, așa că am zis să nu pornesc ca din pușcă și să țin un 5:20-5:30, pace accesibil pentru mine, într-o zi obișnuită. Dar asta nu a fost o zi obișnuită.

Din primele ture mi-am dat seama că alergarea de la S24H nu va fi un concurs, ci doar un antrenament. Rămânea de văzut dacă un long run sau 10 km leșinați. De la început mi-a venit să adorm acolo, pe traseu. „Nu mai bine mă retrag și mă duc să-mi ajut colegii cu organizarea? Și-așa nu o să fac mare brânză…”

Am încercat să mă țin de planul de nutriție, dar după 20 km mă simțeam ca după 200. M-am oprit la cort și m-am așezat pe jos, pe iarbă, timp în care ceilalți alergători bobinau cu încredere. A înflorit imediat gândul să mă culc puțin, doar puțin. Așa că m-am ridicat repejor și am luat-o la pas.

În momentul ăsta a intrat automat mentalitatea de „Nu mai contează viteza, ci doar să merg înainte. I’m doing my best.” E singura chestie care mă ajută când știu că nu va ieși o cursă bună. Eram la stadiul la care mă întrebam dacă o să reușesc să fac măcar peste 42 km în cele 6 ore de concurs (PB-ul meu la maraton, pe ceas, e 3 ore 28 min). Ok, poate că nu va fi nici antrenament, ci doar supraviețuire.

Bineînțeles că de la un punct încolo nici gelurile n-au mai intrat, așa că mi-am propus să fac un mic experiment și am băut isotonic de la punctele de alimentare. Nu obișnuiesc să beau isotonic, însă mi-a plăcut gustul acesta de lămâie, ușor amărui. Știu că regula nr. 1 este să nu încerci lucruri noi în ziua cursei, însă eu consider că dacă oricum cursa e compromisă, merită cu atât mai mult să încerci ceva nou, care poate te va ajuta sau îți va da informații utile pentru viitor. În cazul meu, a funcționat. M-am înviorat și parcă și buna dispoziție mi-a revenit. M-am bucurat să văd așa mulți fotografi și susținători, atmosfera a fost minunată – să ne și lăudăm un pic :).

Câteva felii de portocală mai târziu, mi-am amintit că sunt la cursa mea preferată, că îmi place să alerg și ar fi păcat să nu profit de această zi, așa cum e ea: mai grea, cu mai multă oboseală, dar care merită recunoștință.

Au ajutat și pastilele de sare, pe care le-am luat cu religiozitate – mi le pregătisem de acasă, știind că va fi foarte cald în ziua cursei. Că tot am adus vorba, între timp se și încălzise.

Am oprit la ligheanul cu gheață ca să mă aprovizionez cu un pic de răcoare. De fapt, un pretext să fac mici pauze de la alergat. Am primit și un ceai cald cu ghimbir (Mulțumesc, Eni!), care a mers foarte bine.

Chiar dacă pace-ul a rămas lent, am continuat. Am continuat să număr cu încăpățânare orele, apoi minutele rămase până la finish, cu gândul că uneori, PB-ul nu se măsoară în timp sau km parcurși, ci în numărul de momente în care ai vrut să abandonezi, dar ai continuat. Cursa mea de la S24H a fost unul din aceste cazuri. Am avut cel mai slab rezultat al meu la 6 ore – 56,354 km, cu 10 km mai puțin față de 2023, însă am simțit o împăcare pe care cred că doar bucuria de a alerga mi-o putea aduce.

Fun fact, ca și în 2023 am fost pe locul 4 la Open Feminin (din 10), tot la mai puțin de 1 km față de locul 3 :)) La categoria de vârstă 36-49 am prins locul 2.

Ar mai fi multe de spus despre concurs, cel puțin despre pantofii de organizator, dar las povestea asta pentru altă ocazie. O să zic doar că sunt foarte, foarte recunoscătoare pentru toți oamenii care au contribuit și au ajutat pentru ca acest concurs să aibă loc: alergători, susținători, voluntari, parteneri, colaboratori, colegi din echipa de organizare. S24H suntem împreună.