“Să zâmbesc sau să continui să respir cu gura deschisă?” Am dilema asta de fiecare dată când mă aflu în fața fotografilor la o cursă de alergare, și la fel s-a întâmplat și la Fox Trail Half Marathon 2017, unde am zburdat în viteză pe potecile din pădurea Băneasa.
Am mers pe a doua variantă, însă asta nu înseamnă că nu m-am simțit bine pe parcursul celor 21 km, mai ales că am scos un timp nesperat de bun pentru mine: 1h 43 min, care mi-a adus locul al doilea la categoria F 30-39. Însă nu ăsta a fost motivul principal de bucurie, ci faptul că mi-am îmbunătățit timpul cu 9 minute față de cursa de anul trecut. A, și am rămas până la final ca să urc pe podium la festivitatea de premiere 😀 Dar să începem cu începutul.
Sâmbătă, pe 2 septembrie, am ajuns devreme în zona Academiei de Poliție, unde s-a dat startul, însă alergătorii de la cele trei curse (5, 10 și 21 km) începuseră deja să se adune. M-am bucurat să văd multă lume, mai ales că vremea era perfectă de alergare, iar atmosfera – în fierbere, pe ritmuri muzicale alerte. Cursa a început la 9:30, o oră foarte potrivită pentru gustul meu, față de 10:30 anul trecut.
Mai o banană, mai o vizită la toaletă, mai o încălzire, am salutat ceva cunoscuți și iată că a venit timpul să ne aliniem în spatele porții de start. După 2 luni și jumătate în care n-am mai fost la vreo cursă oficială, ci m-am zbânțuit doar prin parcuri și pe scări (Ha! Nu vă așteptați la asta, nu?), acum am resimțit din nou nerăbdarea de dinainte de numărătoarea inversă.
Am plecat rapid, debordând de entuziasm și dornică să intru în flow-ul de competiție. După o poțiune de asfalt, am ajuns în sfârșit pe potecile umbroase.
Mi-am dat seama că sunt un pic cam tare pentru ritmul meu când am auzit ceasurile alergătorilor de lângă mine anunțând sub 5 min/km, timp cu care nu mă întâlnesc prea des. Mai ales că în iulie și august nu am făcut alergări de viteză, ci multe (foarte multe) long runs. Totuși, chiar dacă am tras tare, am simțit că pot, că mă țin și picioarele, și respirația. Speram să mă țină până la finiș, și așa a fost.
Pe parcurs, m-am oprit doar la 2 puncte de hidratare să beau apă. “Oprit” poate nu e cel mai bun termen, mai degrabă am înșfăcat paharul din mers, l-am dat pe gât și am plecat mai departe. Nici n-am văzut ce alte chestii mai aveau pe la mese. Voluntarii de pe traseu mi s-au părut într-un număr mai mic și mai anemici ca susținere, însă poate oi fi fost eu prea absorbită de cursă ca să-i mai aud.
M-am concentrat doar pe poteca de pământ care șerpuia ba la stânga, ba la dreapta, printre crengi rebele, și la alergătorii pe care-i vedeam în față, urmărindu-le pașii ca hipnotizată. N-am dat peste viespi sau alte lighioane și nici nu m-am mai împiedicat de fiecare creangă sau piatră, ca anul trecut. Mi-am aruncat privirea la ceas doar o dată sau de două ori, însă în rest n-am simțit cum s-a dus timpul.
Traseu a fost foarte bine marcat, n-am întâmpinat probleme la orientare. Oricum, am avut mereu în față câte un alergător-iepure după care m-am ținut, iar o parte din reușita mea la cursa asta se datorează și lor, pentru că m-au motivat prin viteză să țin pasul cu ei. După unii am reușit să mă țin, alții m-au lăsat fără probleme în urmă. Anul ăsta concurența a fost mai mare, cel puțin la categoria mea de vârstă, având în vedere că am luat același loc ca la ediția anterioară, dar cu un timp mai bun.
Ajunsă la finiș, mi-am primit medalia roșcată și apoi am dat năvală la fructe. Am apreciat masa mereu plină în zona de start/finiș, cu mere, banane, portocale, lămâi, napolitane, covrigei etc. La cursă s-au mai oferit paste + bere (promise în kit), iar câteva standuri mai încolo erau de vânzare mici :)), deci să zicem că mâncarea a fost pentru gusturi variate.
Salomonii mei s-au gândit să mă surprindă la a treia purtare (după ce la Moieciu și Retezat s-au comportat exemplar) și m-am trezit cu niște bășici de toată frumusețea. Mno, sper să treacă până mă mărit la Ciucaș.
Deja începuse să se încălzească, dar când am văzut că sunt pe locul 2 la categoria mea de vârstă am așteptat festivitatea de premiere. La această cursă, la amatori nu s-au oferit premii pentru Open feminin și masculin, ci doar categoriile de vârstă, pe sexe. M-am bucurat de cele câteva secunde de podium, când mi-am primit medalia și diploma, alături de celelalte domnițe de la 30-39. Alergătorii cu cei mai buni timpi au primit și câte un ceas, iar în rest… zâmbete 🙂
Kitul
Față de anul trecut am observat câteva schimbări. Mi-a plăcut că acum cipul era deja în spatele numărului și n-a mai trebuit să ni-l prindem noi de picior. Deși prețul la cursa de 21 km a crescut față de anul trecut, kitul nu a fost prea consistent, plus că am primit un tricou de bumbac. Ca sugestie de îmbunătățire, poate că ar fi drăguț ca măcar alergătorii de la 21 km să primească un tricou tehnic de calitate.
Concluzia mea
Fox Trail Half Marathon e o cursă accesibilă pentru cei din București care aleargă mai mult pe asfalt și vor să varieze suprafața. E o ocazie bună să fii mai aproape de natură și să testezi alergatul pe pământ, dar fără diferența de nivel de la competițiile montane (și fără stres pentru deplasare – se ajunge ușor și cu ratb). Traseul e tare plăcut, doar o foarte mică porțiune se aleargă în plin soare, în rest – la umbra pădurii.