Dacă la Retezat SkyRace am trecut cu brio printr-o perdea de grindină, vânt puternic și un pic de ploaie, de curând am ridicat miza în materie de vreme rea la munte. De data asta nu la o cursă de alergare, ci într-un traseu de o zi în Bucegi.

Ne-am strâns o mașină de oameni și am pornit dis-de-dimineață din București, somnoroși, dar cu chef de plimbare, într-o duminică ce se anunța cu soare și ceva ploi. Ne propusesem să facem un traseu lunguț, cam îndrăzneț pentru o zi:

Cabana Gura Diham – Poiana Izvoarelor – Prepeleac – Vf. Bucșoiu – Vf. Omu 

Pe parcurs ne-am dat seama că nu e realist să ne întoarcem prin același loc; unele porțiuni ar fi fost prea periculoase la coborâre, plus că riscam să ne prindă întunericul, așa că am stabilit ca de la Omu să mergem la Babele și să luăm telecabina spre Bușteni.

Începe urcarea

Am lăsat mașina la Gura Diham și ne-am luat rucsacurile în spate, pline cu poftă de aventură (pe lângă mâncare, apă și haine). Chiar când am pornit la drum au căzut câteva picături de ploaie care ne-au făcut să ne scoatem impermeabilele, dar după nici 5 minute s-au oprit. A fost doar un demo… 

Am gustat din traseu cu multă curiozitate și mi-a plăcut. Au fost urcări care mi-au pus respirația și picioarele la grea încercare, am pășit pe poteci umbroase, am trecut pe drumuri cu vedere spre văi sălbatice splendide, cu piatră și verdeață, m-am cățărat pe ditamai bolovanii. Ah, și zmeura! Pe lângă peisajul superb, am avut parte de multe tufe de zmeură, care mărgineau apetisant o parte din potecă. Mă mir cum de nu m-am împiedicat tot fiind cu ochii în zmeuriș! N-am avut timp nici de poze, nici de nimic.

Au întâlnit și urcări tehnice, unele cu lanțuri, însă zonele expuse au fost relativ puține și nu mi s-au părut inaccesibile (mănușile fără degete au prins tare bine la cățărat).

Bucșoiu și Omu – checked

Ne-am oprit să ne tragem sufletul și să prindem forțe proaspete aproape de Bucșoiu, admirând panorama verde, liniștitoare. A fost o plăcere să ne luăm prânzul cu așa priveliște în jur, mai ales că soarele ne-a amăgit cu strălucirea sa pe tot parcursul traseului.

Într-un final, iată-l. Bucșoiu cel mare, vârful, în toată splendoarea sa, marcat de un panou bătut rău de vânt.

De la Bucșoiu până la Omu auzisem că mai e doar o aruncătură de băț. Ei bine, la fața locului aruncătura s-a dovedit a fi una de olimpiadă, poteca șerpuind când în urcare, când în coborâre, pentru o bucată bună de timp. Nu mai aveam răbdare.

La cabana Omu era agitație și multe grupulețe de turiști se fâțâiau prin zonă. Când să ne odihnim și noi un pic, s-a întunecat brusc cerul. Ne-am pus în mișcare și eram deja pe drumul spre Babele când a început ploaia. Apoi vântul. Apoi grindina. Apoi ceața. Apoi tunetele. La Retezat SkyRace fusese o nimica toată. Coincidență sau nu, eram îmbrăcată chiar cu tricoul de la Retezat :))

Efecte speciale

Traseul Omu-Babele este unul ușurel și plat, de vreo oră, ca dovadă și numărul mare de turiști care se perindă pe-acolo. Cu toate astea, pe ploaia torențială mi s-a părut endless. De-abia puteam să respir, iar de mers, mergeam mai mult din inerție, călcând dintr-o băltoacă-n alta. Pe lângă ploaie, vântul și grindina făcuseră temperatura să coboare vertiginos. Am zărit într-un final punctul de salvamont de la Babele și am intrat rapid să ne adăpostim. Se făcuse deja ora 4, așa că n-am putut să zăbovim prea mult, ci am luat-o din loc ca să prindem telecabina. Din nou, drumul mi s-a părut fără sfârșit, deși probabil erau câteva sute de metri.

În momentele când aproape alergam spre Babele, singurul gând care îmi zbura prin minte, bătut de vânt, era “hipotermie”. Cuvântul ăsta m-a determinat să continui să avansez chiar dacă nu vedeam aproape nimic în jur, ținându-mi gluga cu mâna deja amorțită. Geaca mea impermeabilă n-a putut să opună rezistență apei care venea din toate părțile, iar pantofii îmi erau deja uzi.

Coadă de 3 ore

Când ești ud până la piele și ți-e frig, ce poate fi mai plăcut decât să aștepți vreo 3 ore într-o clădire cu ușile deschise și un geam lipsă?

Orice altceva. Însă cum telecabina spre Bușteni era singura șansă de a ajunge jos, a trebuit să așteptăm cuminți la un rând uriaș, alături de alți oameni pupați bine de ploaie, încercând în zadar să ne încălzim. Deja picioarele ude și reci nu mă mai impresionau, într-atât mă obșnuisem cu ele. Mi-am amintit că am prin rucsac un pulover, pe care, printr-o minune, l-am găsit aproape uscat.

Nu reușeam să mă opresc din tremurat, când am văzut o masă cu dulciuri și alte gustări de vânzare. 5 lei mai târziu, înfulecam cu poftă un știulete de porumb fierbinte. N-a reușit să-mi dezghețe mâinile, dar mi-a bucurat stomacul, mai ales că nu mâncasem porumb sezonul ăsta. Nu știu cum am avut răbdare să aștept toate cele 3 ore, înaintând cu pași de melc, însă într-un final ne-a venit rândul și am ieșit pe platforma exterioară. Am intrat în telecabină. Euforie maximă!

După încă 2 ore prin ploaie și un spectacol cu fulgere, de data asta la adăpostul mașinii, am ajuns acasă și baia fierbinte mi s-a părut cel mai bun lucru din lume.

Partea bună e că n-am răcit, n-am făcut febră, nu nimic. N-am avut probleme nici cu mușchii de la picioare, probabil pentru că am scutit coborârea alegând telecabina. Ce pot să zic, am avut mare noroc că nu ne-au prins urgiile în drum spre Bucșoiu…

Ce-am învățat din experiența asta? O pereche de șosete în plus și haine groase de rezervă sunt musai de purtat în rucsac la munte. Și uneori, prognoza meteo chiar se adeverește.

În încheiere, vă recomand 3 bloguri care mie-mi plac mult, unde găsiți o groază de trasee, recomandări și tips&tricks despre minunata lume a muntelui:

• Blogul de călătorii
• Diva în bocanci
• La poveștile mele