Duminică dimineața, încântată că febra musculară de la EcoMarathon a trecut 100%, am pornit veselă spre parcul Izvor, ca să-mi alerg picioarele 21 km la Semimaratonul București.

Deși în ultima perioadă am respirat cu entuziasm aer curat la cursele montane, încă îmi place siguranța asfaltului. M-am bucurat să văd străzile din București, de obicei aglomerate de mașini, acum înțesate de oameni. Mi se pare că e ceva magic când așa mulți alergători iau startul la o cursă, cu emoții, încredere și chef de viață. În aer zumzăie o energie care mă face să mă simt alive, fericită că am descoperit chestia asta minunată numită alergare.

Anul acesta, tot Piața Constituției a fost gazda nebuniei, dar startul semimaratonului s-a dat de lângă parcul Izvor. Vremea a ținut din nou cu noi: cald, dar cu un cer ușor înnorat. Zona s-a animat rapid, a venit ora 9:30 și am pornit pe sub poarta mare, în uralele susținătorilor. Îmi făcusem un plan vag să mă țin de pacemakerii de la 1:50, dar i-am pierdut în mulțime, așa că am alergat de capul meu. Și n-a fost rău deloc 😉 

Primii kilometri s-au lăsat, ca de obicei, cu înghesuială. În fața mea am văzut o domniță cu același tricou EcoMarathon pe care îl purtam și eu și mi-am propus să mă țin după ea – părea că aleargă constant, la un pace accesibil pentru mine.

Am fost cu ochii pe alergătorii din față, mi se pare că așa mă concentrez mai bine. Am încercat să mențin un ritm constant, cât mai aproape de 5:00, ceea ce pentru mine nu e neapărat confortabil. De-abia pe la km 15-16 am început să mă simt bine cu adevărat, iar picioarele au prins un pic de zvâc. Am remarcat punctele de susținere, unde omuleți înarmați cu pancarte, fluiere, tobe sau alte instrumente muzicale, făceau galerie participanților. Unii mai obosiți, alții mai vioi.

După cei 21 km, cronometrul de la finiș arăta 1:46, iar timpul real a fost de 1:45:56, adică Personal Best 🙂 și locul 494 din 2951 de participanți, locul 32 la Feminin. Am fost așa fericită, că am uitat de tricoul S în loc de XS, de kit-ul prin care bate vântul și alte cârcoteli.

Before and after 🙂

Pe scurt, câteva concluzii personale:

Ce mi-a plăcut la Semimaratonul București 2017

• Traseul n-a mai ajuns până la Eroilor! Chiar dacă am parcurs o mică porțiune de două ori, mi s-a părut mai ok așa decât varianta din anii anteriori. Recunosc, uram maxim întoarcerea aia și mă termina mental că trebuie să alerg tocmai până la Eroilor (deși distanța totală a cursei e aceeași, evident).
• Punctele de hidratare au fost suficient de frecvente, cu voluntari săritori. Din ce am tras cu ochiul, erau și destul fructe.
• S-a renunțat la urcarea de pe Victoriei, așa că traseul a fost mai plat, deci mai bun pentru PB 😀
• Traficul închis pe tot traseul; n-am văzut mașini în mișcare.

 Ce aș îmbunătăți

• Când promiți ceva, e corect să te ții de cuvânt. Dacă spui că participanții care se înscriu până la data X au garantat un tricou de mărimea aleasă, iar apoi mărimea respectivă nu e disponibilă la ridicarea kitului… nu e prea frumos.
• Mi-ar fi plăcut să văd mai multe pancarte de încurajare creative și funny, mi se pare că dau culoare unui astfel de eveniment.
• “Samba de Janeiro” la start? Hai să mai schimbăm, sunt atâtea melodii energizante.
• Kit-ul cam golaș.

Una peste alta, pentru mine Semimaratonul București de anul ăsta rămâne o amintire frumoasă. Îmi imaginez că nu e ușor să organizezi un ditamai evenimentul în centrul capitalei, să gestionezi o echipă numeroasă de voluntari, să-ți pui șoferii în cap și să mulțumești pe toată lumea. Așa că sunt pur și simplu recunoscătoare pentru cursă. Am ieșit pe poarta Expo-ului mulțumită de experiență și de faptul că am împărțit energia alergării cu atâția oameni ambițioși.