Despre EcoMarathon știam că e o competiție de alergare extrem de populară și apreciată; mai toți cunoscuții mei într-ale alergării au bifat cel puțin o ediție și s-au arătat încântați de organizare și traseu. Așa că anul acesta, în miez de ianuarie, mă înscriam la cursa din Moieciu de sus, nerăbdătoare să încerc minunea cu picioarele mele.

Am ales fără să ezit proba de maraton – 42 de km. Pe lângă aceasta, EcoMarathon mai are un cross de 14 km și cursa copiilor. N-o să intru în detalii, găsiți toate informațiile pe site-ul evenimentului.

Ce e așa fain la EcoMarathon?

Acum că am fost la fața locului și am parcurs cele trei celebre bucle, înțeleg de unde tot entuziasmul. În primul rând, e cea mai animată cursă de alergare la care am luat eu parte vreodată. Reunind un număr mare de participanți (peste 1600), zona startului este mereu plină de alergători, susținători și voluntari, așa că indiferent în ce timp termini cursa, se găsesc destui oameni care să te încurajeze și să te facă să te simți ca și cum ai fi ieșit primul/ prima. Și ghici ce, în competiția cu tine chiar ieși întotdeauna primul/ prima 🙂 

Pe traseu și la start am remarcat un număr impresionant de fotografi și de oameni zâmbitori care ne încurajau pe noi, alergătorii. Vă foarte mulțumesc pentru implicare, nu-mi imaginez cum ar fi o cursă de alergare fără voluntarii și susținătorii inimoși!

Organizatorii au făcut o treabă bună și cu punctele de hidratare și alimentare – bine poziționate și suficient de frecvente.

Traseul îmbină alergarea prin pădure, la umbra copacilor înalți, cu cea pe pajiști verzi și luminoase. În depărtare se zăresc creste cu petice de zăpadă. Pe scurt, peisajele sunt de vis. În plus, faptul că după fiecare buclă te întorci la locul de start, de unde îți iei o doză mare de energie de la omuleții de acolo, e de mare ajutor, mai ales celor care sunt la primul maraton montan.

În ceea ce privește kit-ul, s-a mers pe calitate, mai mult decât pe cantitate: tricou drăguțel, șosete Salomon, iar la finiș am primit și un buff personalizat cu EcoMarathon. La astea se adaugă Pasta Party, reduceri la produse de la sponsori și câteva mărunțișuri.

Cursa mea, emoțiile mele

În dimineața alergării, Moieciu ne-a afișat un cer înnorat, iar prognoza meteo indica o posibilitate ridicată de ploaie. Știam ce-a fost anul trecut, deci m-am echipat încă de la start cu o geacă impermeabilă. Surpriză! Nu doar că n-a plouat, dar temperaturile au fost ideale. Totuși, am rămas cu geaca pe durata cursei, în ideea că poate frigul se răzgândește. Rezultatul? Mi-a fost extrem de cald și am făcut saună pe interior. Măcar m-am asortat cu jambierele :))

Am încălcat regula care spune să nu testezi chestii noi la cursele de alergare și am făcut botezul unor Salomoni cumpărați cu o săptămână înainte. Din fericire, și-au făcut bine treaba și n-am avut probleme cu ei. Ba chiar cred că s-au bucurat să dea piept direct cu noroiul și iarba, fără să mai fie chinuiți pe asfaltul din parc. Nu de alta, dar am intrat până la gleznă în noroi încă de pe prima buclă.

Multe gânduri, melodii și idei au făcut ping-pong prin mintea mea, mai ales în momentele de mers gâfâit pe urcările care păreau că nu se mai termină. M-am oprit de câteva ori ca să-mi aud inima bătând, să admir peisajele din jur și să mă bucur că sunt acolo, pur și simplu…

Vrăjeală, de fapt m-am oprit să-mi trag sufletul din cauza pantelor prea abrupte pentru picioarele mele :)) Dar sunt recunoscătoare pe bune că am putut participa la o astfel de cursă; alergarea pe pământ și iarbă, printre rădăcini de copaci mi-a oferit o senzație nemaipomenită de libertate și încredere.

Ce mai contează sensul vieții sau alte dileme filosofice, când poți să alergi prin astfel de locuri, să respiri aer proaspăt de munte, să simți pământul cum îți fuge de sub picioare (și să-ți placă)?

Am combinat alergatul cu mersul la pas și am profitat la maxim de gravitație. Pe coborârile mai puțin abrupte m-am simțit curajoasă și am sprintat cât de tare am putut. Și a fost grozav de bine.

Având în vedere volumul impresionant de antrenament cu diferență de nivel – adică ZERO :)) și fiind la prima participare la EcoMarathon, n-am avut așteptări sau estimări de timp. Pe prima și ultima buclă am făcut câte 2 ore, iar pe a doua am dat-o gata în 2 ore și ceva, așa că am trecut linia de finiș după 6 ore și 24 de minute, locul 36 din 119 la general feminin.

Din fericire, la pensiunea unde am stat, Intim Montan, am dat peste niște gazde foarte amabile, care ne-au lăsat să facem duș după cursă, deși făcusem deja check-out-ul. Așa că am adus acasă o cantitate mult mai mică de noroi de Moieciu 😀 Că veni vorba, chiar recomand locația, camerele sunt micuțe, dar curate și amenajate cu bun gust, cu mobilier în stare foarte bună.

Pe drumul spre casă am surprins din mers câteva cadre cu peisajul de un verde magic, odihnitor, care parcă te îmbie să-l atingi și să-l mângâi.

Mi-a făcut plăcere să particip la EcoMarathon și mă bate gândul să mă reîntorc la anul, poate cu un pic de antrenament pentru diferențe de nivel.

Până una-alta, mă duc să-mi curăț adidașii de noroi.