S24H 2018 – 12 ore de alergare și 115 km

E 22 septembrie dimineața, aproape de ora 9, iar eu sunt în Parcul Copiilor din Timișoara, așteptând să înceapă cursa de ultraalergare S24H. Lângă atâția oameni entuziasmați și energici, aproape regret că m-am înscris tot la proba de 12 ore, ca anul trecut, și nu am „crescut” la cea de 24 de ore.

Avea să-mi treacă repede regretul.

s24h 2018

Foto: Tiberiu Adrian Purcari

După selfie-urile de rigoare, se dă startul și pornesc într-un val cu ceilalți alergători de la probele de 6, 12 și 24 de ore. Traseul e deja “încălzit” de temerarii de la 48 și 72 de ore, care începuseră alergările cu o zi, respectiv două, înainte. 

Nu mi-am făcut vreo strategie complicată, doar mi-am promis ca primii 40-50 km să-i alerg cu un 5.30 min/km; pentru restul urma să mă adaptez în funcție de cum mă simt. Dacă anul trecut nu eram cu gadgeturi sau măsurat timpi intermediari, acum m-am lăsat ajutată de ceas și mi-a prins bine.

Deși bucla de parc pe care alergăm are doar 1222,48 m, ne răsfirăm destul de repede și nici vorbă de înghesuială, cum mi-aș fi imaginat la peste 100 de oameni în același timp în cursă. Sunt cu ochii pe ceas ca să mă încadrez în ritmul stabilit, mai salut cunoscuți și mă bucur de răcoare și soarele blând – vremea e numai bună de alergat.

Deja?

După vreo 30 și ceva de km mi se pare că pulsul e cam ridicat; reduc ușor viteza, menținând totuși un ritm sub 6 min/km. Simt că îmi pierd răbdarea, am un fel de cădere mentală și parcă genunchiul începe să protesteze. Oftez în gândul meu că a apărut atât de repede oboseala, deși am făcut destule antrenamente de 30-40 km. Bineînțeles că fix acum se găsește să se lase căldura prânzului și soarele bate cam tare, dar nu suficient cât să mă convingă să-mi iau șapca.

Sătulă de banane, mă decid să o dau pe cașcaval. Dar ce să vezi… șoc și groază, nu mai găsesc cașcaval la punctele de alimentare :)) În rest, tot ce ți-ar fi putut pofti inima sau stomacul. Mă păcălesc cu niște migdale și o bucățică de pâine, semnalez bosumflată voluntarilor lipsa alimentului-minune, apoi îmi continui traseul.

Din când în când mă depășește câte o rachetă de la ștafetă sau de la 6 ore, în timp ce de pe margine se aud mereu încurajări. Încurajări vin și de la ceilalți alergători. Unii sunt tăcuți, nu reacționează și par în lumea lor, în timp ce alții găsesc puterea să facă scurte conversații sau să zâmbească.

Vine și momentul ăla în care deja nu-mi mai pasă cum ies în poze sau dacă mă depășește fata din Ungaria sau că mă văd aiurea pe cameră în timp ce înfulec (la zona de start/ finiș e o cameră care transmite live pe pagina de Facebook S24H). Adevărul e că mă simt obosită mai mult mental decât fizic și nu-mi găsesc flow-ul.

s24h 2018 impresii

Foto: Tiberiu Adrian Purcari

Mi-e nu știu cum să nu alerg după punctul principal de alimentare, de la start, când sunt atâția oameni care ne încurajează, așa că las micile momente de mers alert după al doilea punct, unde e mai puțină lume. Iau câte un pahar cu apă, îl beau sau îl torn peste mâini, apoi îmi fac curaj să-mi reintru în ritm.

Număr 5, 4, 3, 2, 1 Go! și repornesc alergarea. Aș fi jurat că-i o prostie, dar uite că funcționează! La fiecare oprire, după ce număr, reușesc să mă pun în mișcare.

Cu 60 km parcurși în mai puțin de 6 ore, pare că stau bine. Și totuși… “Hai c-am fost inspirată că m-am băgat la 12 ore și nu la 24”, îmi zic în timp ce molfăi o banană din alergare.

La un moment dat văd bucățele salvatoare de cașcaval și îmi revine cheful de alergat. Recunoștință eternă pentru Elena și voluntarii care s-au mobilizat rapid să ne satisfacă mofturile 😀 Am zăbovit mai mult la masa de alimentare și m-am desfătat cu o super-combinație: struguri, cașcaval, alune și nectarine. Încercați-o chiar dacă nu alergați. (Cu plăcere!)

traseu s24h 2018

Foto: ES Team

Revigorarea de seară

Deja se întunecă, iar eu mă simt mult mai bine. Coboară răcoarea și prind energie, mai ales că la restaurantul de vizavi de parc se aud melodii antrenante. Multă sănătate și fericire de la mine ăluia care a pus Michael Jackson!

Îmi amintesc că în rucsac am un gel sărat și mă opresc să-l înhaț (a fost singurul gel folosit la cursa asta, prefer mâncarea). Fetele din echipa de susținere a colegei de cort sar imediat pe mine să mă întrebe dacă vreau ceva, eu murmur un “Nu, mulțumesc, sunt bine” și reintru pe traseu. Prefer să scurtez pe cât posibil opririle, pauzele prea lungi mă scot din ritm și din concentrare.

Trag de mine și îmi promit că după 100 km mă opresc la un ospăț maaare la punctul de revigorare. Se duc minutele, se duc kilometrii, trec și de borna asta. Ospăț bifat.

După aproape 11 ore și 103 km, ceasul îmi spune că bateria e pe terminate. Aleg să salvez activitatea și să alerg restul cursei fără a mai ține cont de numere…. prea mult. Monitorul cu rezultatele strălucește în zona de start/finiș și din când în când îmi mai arunc ochii pe el să văd cum stau.

Acum, dacă tot am ajuns aici, îmi dau seama că am timp berechet să fac un 108 km și să trec de distanța parcursă anul trecut. Înaintez în ritm relativ constant, încercând să nu mă opresc să beau apă chiar la fiecare tură. Am energie să mă amuz doar în gând când aud melodiile Ozone fredonate de voluntari :)) Voluntari care și de data asta au făcut o treabă super și ne-au fost alături cu toată energia lor (și cu talentul muzical).

După ce trec de pragul de 108 km, se strică iar feng shui-ul și îmi vine să mă așez pe margine și să aștept să treacă timpul. Doar că mai văd câte un participant la probele de 48 sau 72 de ore că aleargă, ba mai și zâmbește, așa că mi-e jenă să mă dau lovită, deci continui alergarea.

Picioarele mai duc, dar mintea nu mai vrea.

Ba caută pretexte să mă oprească pe la punctele de hidratare, deși nu-mi este sete, ba îmi șoptește că am alergat destul. Oricât încerc să mă concentrez pe o melodie sau un gând care să mă antreneze, nu-mi iese. Tot luptându-mă așa, timpul trece.

Se apropie ora 21:00 și iau săculețul cu nisip. Sunt gata să mă opresc fix după linia de finiș, dar văd 114 km și ceva cu 9, așa că-mi zic că e rezonabil să mai trag 100-200 metri, până la semnalul final. Las săculețul și cipul jos, mă întind pe iarbă și zâmbesc la cei care încă aleargă, de la probele de 24, 48 și 72 de ore.

The after-party

Mă simt nesperat de bine, nu-mi vine să cred că (încă) nu am dureri de genunchi. Ajung la cort, deschid caserola cu cina și dau de ditamai porția de paste cu legume. De obicei sunt haplea, dar acum mănânc cumpătat, doar o parte, și iau restul la pachet.

Adidașii s-au comportat exemplar și am constatat că singura bășică a apărut de la frecarea dintre șosetă și jambieră. Culmea, glezna de care am avut prins cipul nu a pățit nimic.

Ajunsă la hotel, după dușul lung și fierbinte, nu reușesc să adorm. Mai frunzăresc clasamentul online, mai mănânc niște paste, ațipesc și așa se face dimineață. Iau un mic dejun consistent și pornesc pe străduțele pustii și somnoroase spre parc, pentru festivitatea de premiere. Prilej bun de admirat clădiri, că și-așa n-am mai apucat să mă plimb cum se cuvine prin oraș anul ăsta.

Pentru că am parcurs cea mai mare distanță dintre cele 5 doamne de la proba de 12 ore, am urcat de două ori pe podium – locul 1 la open și 1 la categoria de vârstă, cu 115,118 km.

s24h podium 12 ore feminin

Foto: ES Team

După împărțirea premiilor am mai zăbovit la poze și la masa de alimentare pentru “curățenie” (a se citi: am înfulecat din ce mai rămăsese, alături de alți voluntari și alergători).

Printr-o minune am reușit să împachetez premiile în 2 bagaje, ca să fiu în regulă pe avion. Cel mai încântată am fost de cărțile primite, care își așteaptă acum rândul la citit.

Lecțiile

medalie s24h 2018

Deși am reușit să mențin un ritm constant și am alergat pe mai toată durata cursei, mi-am dat seama că am muuult de lucru la partea mentală. Și ar trebui să-mi iau cașcaval cu mine la cursele lungi, just to be sure.

Ar fi fost bine să-mi fi stabilit niște timpi medii și pentru după 40 km, poate așa s-ar fi disciplinat și mintea. Pentru prima dată mă gândesc să iau în considerare ascultatul muzicii la ultraalergări, pe viitor.

În comparație cu ce am văzut la alții pe mese – mâncarea, gelurile și băuturile pregătite pe ore și porții sau la echipa de susținători, pot să zic că am fost ultra-minimalistă doar cu micul meu rucsac. Ce-i drept, la 12 ore nu mi se pare că ar fi nevoie de prea multe, de-abia de la 24 de ore în sus se schimbă treaba. Oricum, voluntarii, participanții și susținătorii au fost atât de binevoitori că n-am simțit lipsa unei echipe de suport 🙂 Nu dau nume, să nu uit pe cineva, deci MULȚUMESC tuturor! 

Concluzii după S24H 2018

La S24H mi-am dat seama că (ultra)alergarea nu e doar despre efort fizic, ci mai ales despre oamenii cu care împarți endorfinele și durerea și bucuria.

La o astfel de cursă, desfășurată pe o buclă scurtă parcursă de mai multe ori, se creează o cu totul altă atmosferă decât la un maraton sau un cros obișnuit. Stând atât de multe ore pe traseu, devine inevitabil să alergi alături de alți participanți – uneori îi depășești, alteori ești depășit. Un zâmbet, un biscuit împărțit la punctul de alimentare sau un gel la cort și legăturile se formează mai ușor.

Pentru mine a fost o cursă muncită, nu tocmai confortabilă psihic, în care am tras mai mult de min(t)e decât de picioare. Dacă ar fi fost doar după picioare, ar fi mers încă 2-3 km. Dar cum mintea n-a mai avut chef, au rămas cei 115.

M-am întors acasă nu doar cu un bagaj în plus, ci și cu o tonă de energie și inspirație, mai ceva ca după o vacanță.

 

2 thoughts on “S24H 2018 – 12 ore de alergare și 115 km

  1. Cornelia

    Felicitari, Andra! Tot respectul, pentru disciplina si efortul tau! Si, binenteles, felicitari pentru clasament!

    Reply

Leave a Reply to Cornelia Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.