S24H: Cum am alergat 107 km în 12 ore

Știți jocul ăla în care o persoană se lasă pe spate și trebuie să aibă încredere că oamenii din jur o vor prinde și o vor susține? Așa am făcut și eu la Super24H, cursa de ultramaraton de la Timișoara. M-am lăsat în voia alergării, cu încrederea că totul va fi bine. Totuși, mi-am pus și o plasă de siguranță dedesubt: antrenamente lungi și constante.

ultramaraton impresii s24h timisoara

De ce-ul

„Do more of what makes you happy.” Asta e varianta pe scurt. Mi-am dorit să alerg un ultra din curiozitate, pentru că îmi place să alerg și voiam să văd cât de mult rezist și cum mă simt.

Ideea de a participa la un ultramaraton (adică peste 42 km) încolțise în mintea mea de anul trecut. În mai, am făcut un pas timid și am alergat 52 km la Arad. Nu oricum, ci în mai puțin de 5 ore. Însă parcă 52 km nu e o distanță cu care să zic cu mâna pe inimă „Sunt ultramaratonistă!”. Așa că provocarea de pe Facebook a celor de la S24H, prin care recompensau un alergător și o alergătoare care ar fi strâns cel mai mare număr de km alergați în aprilie, a venit mănușă. M-am înscris, am reușit 423 km într-o lună și am câștigat premiul la feminin: o înscriere gratuită la oricare din probele competiției. Eu am optat pentru proba baby”, adică cea de 12 ore individual. Ce înseamnă asta? 

Concursul internațional de ultramaraton S24H presupune parcurgerea unei distanţe cât mai mari în decursul a 12, 24 sau respectiv 48 ore de alergare, individual sau în ştafetă, pe o buclă cu lungimea de 1236 metri, asfaltată şi iluminată nocturn.

Din aprilie și până în septembrie, cursa S24H a fost prezentă în gândurile mele în toate diminețile de vară când ceasul suna de la 5.30 sau 6 ca să ies la alergat pe răcoare, în perioadele când băteam asfaltul din IOR 7 zile din 7 și chiar când mi-am julit urât genunchii la munte („Oare o să îmi treacă până la S24H?”). Într-un final, a venit și momentul mult așteptat.

Ciao, Timișoara!

Am aterizat la Timișoara vineri dimineață, pe o vreme rece și ploioasă, care ne-a cam speriat. Cum ar fi să plouă în ziua cursei, așa cum văzusem pe site-urile de meteo? Brr! Într-un final, s-a oprit ploaia, iar după ce am rezolvat cu cazarea am pornit spre hotelul NH, locul de ridicare a kiturilor și de pasta party. În holul hotelului se auzea dulcele accent bănățean, amestecat cu alte ritmuri de vorbire, râsete și voci calde. Recunosc, introvertita din mine s-a simțit un pic surprinsă de toată prietenia și deschiderea oamenilor cu care până de curând împărțea doar Like-uri pe Facebook. Surprinderea a fost în sensul bun 🙂 Mi-ar fi plăcut să mă bag mai mult în vorbă cu cei pe care îi admir pentru carismă și pasiunea în alergare.

După ce am rdicat kitul și am mâncat niște pastele delicioase, am mers în recunoaștere la Parcul Copiilor, locul unde se desfășoară S24H. Aici, cei de la 48 de ore începuseră cursa încă de dimineață și alergau în forță. “Deci astea sunt aleile pe care ne vom învârti mâine…”

Strategie de cursă?

Dacă e un lucru de care mă feresc înainte de orice competiție, acela e să fac pronosticuri despre ce timp sau distanță o să scot. Desigur că îmi doresc să mă descurc cât mai bine, să-mi depășesc timpii anteriori, și uneori am în minte un reper de ore sau km, însă a vorbi despre rezultate dinainte mă face să mă simt neliniștită și cumva presată. Nu vreau să sacrific bucuria de a mă simți bine în alergare pentru o ambiție sau un rezultat mai bun.

Așadar, nici la S24H mi-am propus un target anume de kilometri sau un ritm pe care să-l mențin. Oricât de surprinzător ar părea, deocamdată nu folosesc niciun ceas șmecher cu care să-mi măsor pulsul ori distanța, iar telefonul meu n-ar fi rezistat 12 ore cu Endomondo pornit. Așa că la această cursă am preferat să mă las purtată de ritmul propriu, fără să am grija contorizărilor. Că doar pentru asta am avut cip.

Nu exista pericolul să mă suprasolicit din primii kilometri, pentru că nu obișnuiesc să alerg repede (sub 5 min/km scad foarte rar, poate dacă mai alerg cu cineva sau când sunt la o cursă, altfel eu de capul meu, no way :)) Totuși, nici prea încet n-aș fi vrut să pornesc, că mi-ar fi pierit entuziasmul și știam că la un moment dat oricum o să încetinesc mult din cauza oboselii.

Dimineața cursei

M-am trezit înfrigurată și m-am repezit la fereastră să văd cum e vremea. Surpriză! Cerul era senin și temperatura părea acceptabilă. Totuși, mi-am pus pantalonii lungi și tricoul cu mânecă lungă (o combinație deloooc inspirată de imprimeuri, dar am pus confortul mai presus de look :P). Mi-am luat și jambierele de compresie. Ploile anunțate pe Accuweather nu s-au văzut la față toată ziua, dar a fost răcoare – o vreme foarte bună de alergat.

Acum, la lumina zilei, Parcul Copiilor se vedea mult mai prietenos decât în seara precendentă, mai ales că se strânsese și restul alergătorilor.

Mi-a plăcut foarte mult modul de amenajare a traseului, cu două puncte de alimentare și hidratare, precum și locuri pentru lăsat bagajele și pentru odihnă, alături de zona de masaj și cea de ambulanță. Fiecare participant avea alocat un loc unde își putea lăsa bagajele (haine, încălțăminte, mâncare etc.), ușor accesibil pe parcursul alergării.

Mi-am lăsat și eu bagajele la cort, apoi m-am îndreptat spre toaletă, unde am avut un mare șoc. Wow, e super-curată! Din fericire, există două toalete construite în Parcul Copiilor, mult mai confortabile decât cele ecologice. Nu știu dacă sunt la fel de curate de obicei sau a fost tot mâna magică a echipei de organizare, atentă la orice detaliu, pentru a ne asigura confortul în cursă.

Într-un final, vine ora 9 și startul mult-așteptat se întâmplă. Pornesc într-un ritm susținut, dar care nu mă solicită cine știe ce, așa că am suflu pentru conversații și încurajat ceilalți alergători. Voluntarii sunt deja la datorie, la punctele de alimentare sau cu pancarte de încurajare.

E o atmosferă incredibilă, oamenii se salută, aleargă unul lângă altul sau doar își zâmbesc în depășire, dar se încurajează mereu, chiar dacă nu se cunosc.

s24h timisoara impresii de cursa

Foto: Alina Ciucur

A ieșit soarele și e mai mare plăcerea să alergi prin parc. Aleile încep ușor-ușor să se umple de vizitatori care probabil se uită mirați la “nebunii” care se învârt timp de atâtea ore pe bucla delimitată cu bandă. Fiind un traseu foarte scurt, se întâmplă să depășești sau să fii depășit de mai multe ori de aceiași alergători. Asta a făcut ca alergarea să fie foarte plăcută, practic nu rămâneam niciodată singură, mereu aveam în față sau în spate alte persoane. Nu mai zic că unii alergători de la 12, 24 de ore și de la ștafete treceau pe lângă mine ca rachetele!

La un concurs de anduranță cred că îți dai cel mai bine seama cât de mult contează încurajările sau pur și simplu o vorbă bună, atunci când ești obosit. Iar de încurajări am avut parte din belșug, atât de la ceilalți alergători, de la voluntarii inimoși, cât și de la unii oameni din parc, inclusiv de la copii.

Treptat, încep să fac scurte popasuri la punctele de alimentare, unde găsesc de toate, poftesc pentru început la banane, piersici și struguri (pe lângă apă, desigur). Din când în când, aud aplicația partenerului spunând kilometri parcurși. După vreo 40-45 km, adoptăm ritmuri diferite, așa că rămân cu gândurile mele, nemaiștiind până la final ce distanță am parcurs sau la a câta buclă sunt.

alergare 12 ore timisoara s24h

Foto: Andreea Anghelescu

Și se face prânz…

La ora 15:00 urmează să se schimbe sensul de alergare, așa că îmi propun să iau “pauza de masă” cu acest prilej, ca să mă mobilizez să mai alerg până atunci. Pauza înseamnă să înlocuiesc alergarea cu mersul, în timp ce molfăi un sandviș uriaș cu pâine și o pastă care nu vreau să știu ce e, dar care la momentul ăla mi se pare cel mai gustos lucru din lume :)) Nu e tocmai mâncarea mea ideală, dar cum de biscuiții dulci luați la pachet nu aveam poftă, m-am adaptat la ce am găsit. Haplea din mine ar fi vrut să dea gata tot sandvișul, dar o ultimă picătură de rațiune mă face să mă opresc la timp, gândindu-mă că stomacul n-o să fie prea vesel așa plin și în mișcare.

De la un punct încolo nu mai vreau să aud de dulce și pornesc la exterminarea cașcavalului, plus roșii și castraveți. Jos pălăria pentru cine a stat să curețe castraveții ăia, au fost delicioși! Punctele de alimentare sunt în permanență bine aprovizionate cu de toate, dulci și sărate, ca la un adevărat ospăț. Alergătorii mai profi au și propria mâncare/ propriile geluri, întinse de oamenii de suport.

Se întunecă. Vine oboseala

Cerul s-a acoperit de nori, s-a pornit vântul și pare că va începe ploaia. Însă e doar alarmă falsă. Încep să simt în picioare urme de oboseală, așa că încerc să mă dezmorțesc și fac opriri tot mai dese la mesele de revitalizare. Nu vreau să zăbovesc prea mult, fiindcă știu că mi-ar fi greu să mă repun în mișcare, așa că prefer să fiu cât mai activă pe durata celor 12 ore. Continui să alerg, mai o încurajare către ceilalți alergători, mai o scurtă discuție, cu pauzele de rigoare la toaletă și la punctele de alimentare.

Ce chestie, au trecut 8 ore și încă pot să alerg!!!” Mă rog, alergat e mult spus, deplasare în stil roboțel cred că descrie mai bine ce făceam eu acolo. Totuși, chiar și după atâtea ore de alergare am momente în care mă simt în flow și pot să măresc un pic ritmul, ajutată de susținătorii neobosiți – ultramaratoniști și ei, dacă stăm să ne gândim câtă energie și răbdare au investit ca să ne încurajeze pe noi.

12 ore ultramaraton timisoara

Foto: Serban Barlau

Simt că piciorul stâng începe să se revolte. O durere difuză, nu foarte supărătoare, care se accentuează la mers, dar în alergare e tolerabilă. Un motiv în plus să continui în pas alergător. Acum s-a întunecat de-a binelea și chiar dacă parcul e luminat, sunt porțiuni unde întunericul pare mai puternic. Sunt cu ochii în patru, având în vedere antecedentele (ah, nu v-am spus că după căzătura de la Ciucaș m-am mai împiedicat o dată în alergare, de data asta pe asfaltul din București :))).

Un finiș ca un Revelion

A venit și seara, iar zona de start s-a aglomerat, căci noi, cei de la 12 ore, trebuia să încheiem cursa la ora 21:00, iar unii alergători se opriseră deja, mulțumiți de rezultat (sau poate doar obosiți). Îmi iau săculețul cu nisip cu numărul meu pe el și alerg în continuare. Eram dincolo de zona de start, într-un loc mai întunecat, când am auzit numărătoarea inversă 5, 4, 3, 2, 1!!!, apoi fluierul de final. Pun săculețul jos, alături de cip, pentru ca organizatorii să poată măsura restul distanței parcurse și… gata! Ce-a fost a fost, acum sunt oficial ultramaratonistă.s24h dupa ultramaraton 12 ore

Încă nu știam ce distanță am acoperit când m-am îndreptat spre start. Am aflat ulterior că am trecut de 100 km, iar dimineața am primit confirmarea: 107,83 km, locul 3 la Feminin 12 ore (din 12 participante) și locul 1 la categoria de vârstă. De data asta n-am mai ratat festivitatea de premiere de a doua zi, unde am urcat pe podium și am împărțit zâmbete și voie bună. Am admirat pe rând alergătorii premiați pentru curaj și rezistență, unii șchiopătând, în timp ce alții încă în formă, ca și cum au venit după o promenadă lejeră. Mi-a părut rău că n-am apucat să felicit pe toată lumea și n-am stat să ascult poveștile super-eroilor cursei.

premiere s24h timisoara 2017

premiere super24h timisoara 2017

Foto: Andreea Anghelescu

După S24H a urmat ultramaratonul de… împachetat. Cine se gândea că o să mă întorc acasă cu două cupe și cu premii voluminoase, care trebuie să încapă în bagajele de mână pentru avion? 😀

Concluziile după S24H

  • Dacă mă întrebați acum, nu știu cum a trecut timpul și ce gânduri am avut în cele 12 ore. Paradoxal, am simțit cursa S24H ca pe o alergare relaxată, pentru că n-a existat presiunea unui finiș. Relaxarea s-a datorat și faptului că am alergat în ritm lejer, ceea ce m-a ajutat să rezist bine pe durata celor 12 ore.
  • Deși bucla atât de scurtă poate părea obositoare mental, pe mine m-a ajutat să-mi mențin starea de spirit. La fel, frecvența și calitatea punctelor de alimentare mi-a fost de folos ca să mă hidratez și să-mi mențin nivelul de energie constant, fără să trebuiască să car eu provizii.
  • N-am făcut deloc bășici la picioare! Combinația șosete Salomon + încălțăminte Asics a fost câștigătoare.
  • Febra/oboseala musculară a dispărut ca prin minune la vreo două zile după cursă, ajutată și de plimbările la pas prin Timișoara.
  • S24H fost o cursă despre oameni și despre puterea magică a alergării de a uni oameni. Simt că orice aș spune, nu aș putea să exprim îndeajuns de multă bucurie și recunoștință pentru organizatorii care au făcut o treabă de nota 10+, pentru voluntarii și susținătorii mereu cu zâmbetul pe buze, dar și pentru alergătorii care m-au inspirat prin determinarea și prin prietenia lor. Prefer să nu dau nume, că n-aș vrea să uit pe cineva. Vă admir pe toți!

Mulțumesc pentru o experiență de neuitat, sunteți SUPER!

s24h timisoara 2017 medalie

2 thoughts on “S24H: Cum am alergat 107 km în 12 ore

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *